Jurnalul unei bucati de carne

Sâmbătă, 14 ianuarie

2009-04-01T07:09:00.000-07:00

Vreau să fiu liberă... asta mi-am dorit dintotdeauna.
Îmi trec mâna la spate, pe sub tricou, îmi ating
sutienul... îl desfac... bretelele îmi alunecă pe umeri...
Una, acum cealaltă... trag... şi îl scot pe mâneca
tricoului. Da, cred că şi ăsta e un moment de libertate.
Deschid pachetul de ţigări... îi ating filtrul strălucitor
şi o scot... o pun în gură, şi îmi place senzaţia de pe
buze. Pupilele mi se dilată, sunt mai vie ca niciodată... O
aprind, inspir adânc... mai citesc o dată mesajul de pe
pachet... nu mă impresionează... Expir... şi mă joc cu
fumul... Da, şi asta e o libertate.
A mai trecut un an şi eu am acelaşi sentiment, că nu
s-a schimbat mai nimic în viaţa mea: numărul prietenilor
mei rămâne constant, doar ei trec de pe o lista sau
categorie în alta, familia mea îmi pare din ce în ce mai
străină, hobby-urile mele sunt din ce în ce mai
obositoare iar banii lipsesc în continuare.
Dintotdeauna am crezut că după ce termin liceul,
totul va fi bine, că voi putea să-mi transform visele în
realitate, că totul va depinde de mine şi de cum voi ştii
eu să fiu puternică şi cât voi învăţa... Nu a fost chiar aşa,
din vară, am schimbat 6 său 7 job-uri, şi parcă nu-mi
găsesc locul, iar când sunt pe cale să reuşesc ceva
notabil parcă toate forţele naturii vor să mă împiedice să
am şi eu un motiv său două să zâmbesc.
Anul care tocmai a trecut pare cumva trist, iar
pentru viitor mi-am propus să risc mai mult, şi să fac
mai des ceea ce mă calmează. Ar trebui să-mi împrăştii
gândurile pe hârtie, că metodă de relaxare şi totodată
dovadă a faptului că încă sunt în viaţă, că neuronii mei
mai au sclipiri anemice de geniu.
Nu sunt genul de persoană care să pună mare
valoare pe bani, însă am învăţat că sunt importanţi, iar
lipsă lor te poate arunca într-o mlaştină a societăţii din
care cu greu mai poţi să ieşi. Colegii mei de liceu sunt la
facultate acum, eu încă încerc să-mi strâng destui bani
pentru a putea păşi în viaţă pe un drum de care să fiu
sigură... şi acesta e încă unul dintre lucrurile pe care nu
le-aş recunoaşte niciodată în faţă cuiva. Sunt prea
orgolioasă (din păcate său din fericire, încă nu-mi dau
seama) să recunosc că fac parte din acea catogorie de
oameni care nu-şi permit să îşi cumpere întotdeauna
ceea ce la trebuie său ce le-ar plăcea. Nu ştiu dacă a fost
vorba de lipsă de noroc sau altceva, dar adevărul e că nu
o îmi e prea bine şi familia mea o duce din ce în ce mai
rău şi pentru că mi-au dat destule resurse cât să pot să
fiu astfel astăzi.
Aproape că uitasem cât de bine mă simt când scriu...
iar cerneala asta neagră mă face să visez cu ochii
deschişi... şi când mă trezeşte realitatea mea cenuşie şi
rece cu vreo vorbă de-a mamei sau cu telefonul e destul
de dureros, iar nivelul furiei din mine atinge noi valori
"istorice", şi cred că într-o zi, curând, capul o să mi se
umfle într-atât încât o să pocnească. Cred că încă mai
pot să glumesc pe seama mea... un lucru bun, sper că nu
şi singurul.
În esenţa, am 19 ani, o viaţă întreagă în faţă, chiar
dacă sunt într-un oraş de provincie departe de locul în
care mi-aş dori să fiu, cu o relaţie ciudată, via internet,
cu un tip senzaţional şi cu buzunarele goale...

Sâmbătă, 4 februarie

2009-04-01T07:08:00.002-07:00

De o săptămâna am un nou job, cred că asta e
numărul 8 de când am terminat liceul. Nu pot spune că
mereu mi-am dorit să ajung secretară, dar cel puţin am
un salariu decent şi dacă nu o dau în bară o să am şansa
să învăţ ce şi cum se întâmplă într-o companie în
dezvoltare, poate o să-mi fie de folos când o să am
destui bani cât să-mi încep propria afacere.
Spre surprinderea mea, nu mai sunt chiar atât de
pesimista cu privire la viitorul meu, iar faptul că sunt
ocupată 12 ore pe zi e un lucru bun, aşa nu am timp să
mă mai cert cu ai mei sau cu fratele meu iar 200 de euro
sunt mai mulţi bani decât aduce tata acasă, iar poimâine
vine în Piteşti chiar demonul ce-mi întunecă gândirea -
Albert.
Când vorbim pe messenger e totul perfect, dar faţă
în faţă, nu ştiu cât de feeric va mai fi totul, iar dacă nu
va găsi în mine ceea ce se aştepta - va fi o experienţă
neplăcută pentru amândoi, mai ales că el vine din
Bucureşti special pentru a mă vedea. Nu ar fi prima dată
când produc o dezamăgire, s-ar părea că am un talent
special pentru aşa ceva. Poate ar trebui să-mi deschid o
afacere în domeniu: "Nu aţi fost niciodată dezamăgiţi?
Nu ştiţi cum se poate ca o întâmplare să va lase un gust
amar? Apelaţi la serviciile noastre - Vera Tomescu - vă
dezamăgeşte imediat, satisfacţie garantată!” Adevărul e
că nimeni nu ar putea să mă egaleze. Câteodată doare
să-mi reamintesc toate tâmpeniile pe care le-am făcut şi
să rememorez numele oamenilor ale căror speranţe s-au
năruit din cauza mea.
Şeful meu, Andrei, mi-a spus azi că totul se întâmplă
cu un motiv şi că toată copilăria lui şi începutul
maturităţii şi le-a petrecut în mici drame cotidiene, dar
că în momentul în care a început să le vadă mai mult ca
pe lecţii ale vieţii, totul s-a schimbat. Îmi povestea chiar
că la vârstă la care alţii erau în cluburi, în fiecare seară
cu altă fată , el învăţa ce e marketingul şi cu ce se
mănâncă, ascultând cursurile organizate de o mică
firmă, cu urechea lipită de uşa sălii de curs, în timpul
programului de recepţioner. Mi-a plăcut cum a sunat
vocea lui când îmi spunea că "viaţa e genul de curs
pentru care nu se sună niciodată, poţi să aştepţi in
zadar să sune clopoţelul sau poţi să fi atent şi să ajungi
un premiant". Vorbe înţelepte din partea unui tip de 24
de ani, care vorbeşte de parcă ar mai avea doar câteva
zile de trăit...
Îl respect mult pe Andrei, nu neapărat pentru e cel
care îmi plăteşte salariul, dar pentru îmi dă impresia
că-i pasă de mine.

Duminică, 5 februarie

2009-04-01T07:08:00.001-07:00

E târziu, în jur de 2 şi eu tot nu reuşesc să adorm...
Ar fi puţin spus că am emoţii pentru mâine, sunt
îngrozită de ideea că toată întâlnirea cu Albert ar putea
fi o experienţa neplăcută pentru el.
Încep să am o părere destul de bună despre mine,
iar un refuz mare şi lat din partea lui, ar fi că o cărămidă
scăpată tocmai în capul meu de o barză în zbor... Îmi
ridic ochii către cer şi-mi vine să-mi dau singură plame,
am luat-o razna iar fraza de mai înainte e o dovadă în
acest sens. Nu aş suportă să mai existe încă un tip care
să mă trimită la plimbare. Cea mai lungă relaţie a mea în
ultimii 2 ani a fost de 2 luni, aparent acesta e timpul de
care un bărbat are nevoie pentru a-şi da seama ori că e
încă îndrăgostit de fostă lui prietenă, ori că mă iubeşte
că pe o soră, ori că nu sunt destul de la modă pentru a
ne potrivi, ori chiar să mă trezesc eu că pupatul cu o altă
fată nu e decât un moft.
Albert e un fel de... "posibilitate". O şansă de a mă
redescoperi, de a mă uită în olingă şi să mă văd
zâmbind, ştiind că există undeva departe, o persoană
care mă cunoaşte şi care mă iubeşte. E adevărat că miaş
dori să fim împreună, asta e imposibil, dar nu îmi
opreşte mintea de la a naşte scenarii de vis, genul de
basme transpuse în dorinţe, chiar dacă nu se vor
îndeplini vreodată. În plus, îi spusesem Maiei că nu sunt
îndrăgostită de el.... niciodată nu ar putea fi vorba de o
relaţie intre noi.

Luni, 6 februarie

2009-04-01T07:06:00.000-07:00

Pe la 10, eram la Gară şi în jumătatea de oră până la
sosirea trenului de la Bucureşti, mintea îmi zbura aiurea,
ajunsesem să mă gândesc cât de minunat ar fi să-l
sărut, apoi mă invinovăţeam că o tradez pe Maia, apoi
simţeam că mă topesc doar trecându-mi prin minte
ideea une nopţi de dragoste. Eram îndrăgostită sau eram
pierdută cu totul în lumea acelui demon rar. Pentru el nu
eram decât o alta, un alt pătrăţel ce trebuie bifat, un alt
nume de trecut în agendă, iar el era pentru mine
speranţa că mai sunt capabilă să mă îndrăgostesc. Dar
chiar iubeam? Puteam să uit tot ce ne reproşasem, tot
ce scrisese fiecare dintre noi pe blogul lui după certuri
prosteşti, puteam să găsim în această atracţie idioată
mai mult decât o furtună de hormoni? L-aş fi lăsat să mă
guste şi să mă aibă, ca mai apoi să mă arunce departe că
pe o cârpă de şters praful? Dacă ştiam cu adevărat că nu
are niciun rost tot ceea ce simţeam, de ce m-aş fi
aruncat într-o mare agitată, doar de dragul unor
sentimente menite să dispară la următoarea adiere de
vânt?
Alex îmi spusese ieri că toate tâmpeniile pe care le
fac sunt în numele unei poveşti de dragoste, pe care mi-
o doresc mai mult decât o relaţie adevărată. Că nu vreau
neparat să fiu fericită alături de un bărbat minunat, ci,
doar să pot spune peste ani cum a decurs totul, ca întrun
film de la Hollywood. Aşa erau toate "love storyurile"
mele - nebunii romantice, fără un final fericit, dar
pe care eu încă îl aşteptăm. Pe de o parte, avea
dreptate. În fiecare pseudo-relaţie a mea se constituia
un triunghi amoros, cu o singură excepţie, cea a "piesei
în 3 acte" cu Daniel, unde totul era împotriva mea, până
şi sentimentele şi acţiunile lui.
Albert, era tipul ciudat şi incredibil de fascinant, de
departe, partenerul meu de fantezie, cel căruia îi
impărtăşăm micile mele dorinţe şi care mă răsfaţa cu mii
de cuvinte dulci şi scenarii de comedie romantică. Apoi,
ajunsesem geloasă pe cea pe care el o trata cum făcea
Daniel cu mine, cea pe care nu o vedea decât drept o
femeie căruia să-i dăruiască câte o noapte de pasiune,
dar pe care nu ar considera-o niciodată un egal, sau o
iubită destul de potrivită pentru postul de "inimă
pereche". Am început să-i citesc gândurile pe blogul ei,
în majoritate despre el, ori "ei", m-am regăsit pe mine
şi gândurile mele despre Daniel şi "noi". Brusc m-am
transformat în apărătoarea ei, chiar făcând glume pe
seama lui Albert, dar fără să reuşesc vreo clipă să mi-l
scot cu adevărat din cap.
Evident că a venit vremea în care m-am trezit în
mijlocul certurilor lor, neştiind de parte cui să fiu şi
simţind că îi trădez pe amândoi, în acelaşi timp dorind-o
pe ea ca prietena dar şi pe el minunatul om "de care să
mă îndrăgostesc, uitând de mine"... Iar el ajungea în
oraşul meu în doar câteva minute.
În momentul în care a coborât din tren, un pic
dezorientat, cu o privire inocentă, de copil, mi s-a părut
de-a dreptul ireal. M-a recunoscut şi când a ajuns în
faţa mea mi-a zâmbit şi m-a sărutat pe obraz.
Am fost la un restaurant din Trivale, arătându-i pe
drum locurile de care mă simţeam apropiată ... Când am
ajuns acasă, ai mei dormeau deja, am vorbit despre o
mulţime de lucruri şi apoi am adormit pe patul meu,
printre fotografiile mele vechi, ţinându-ne de mână...
După câteva ore, eu m-am trezit m-am apucat să scriu
în bucătărie, cu o cană de ceai alături.
Acum... el doarme în camera mea. E genul de clipă
de fericire greu de descris, pe care nu eşti sigur dacă o
meriţi cu adevărat. Albert e cu totul altfel decât mi-am
imaginat. E ca o zi plină de Soare... Te face să te simţi
vie. După 6 luni de discuţii via internet, de fantezii
impărtăşite şi declaraţii de iubire rostite... eram în
acelaşi loc.
Totuşi nici nu m-a sărutat... doar un pupic pe obraz...
o senzaţie de pe care nu prea pot să mi-o explic. Chiar
nu sunt eu stare să mă mulţumesc cu lucruri mici? Nu
ştiu fiu fericită în tăcere?

Marţi, 7 februarie

2009-04-01T07:05:00.000-07:00

Primul băiat pe care l-am adus vreodată acasă
pentru o noapte, s-a urcat în tren în după-amiaza asta,
iar eu, într-o mică pauză din verificatul dosarelor lui
Andrei, îmi răstorn coşul cu nemulţumiri pe filele
jurnalului meu... Mă simt o mare ratată. În comparaţie
cu visul meu despre primă mea întâlnire cu Albert, în
realitate au lipsit pasiunea, setimentul că suntem făcuţi
unul pentru celălalt, orice fel de moment magic, o
noapte de dragoste şi săruturile pline de dragoste şi
clasicul "te iubesc!". Nu pot să neg că nu sunt frustrată
că nu s-au întâmplat mai multe noaptea trecută... Nu pot
spune că îl condamn, nici eu nu m-aş îndrăgosti de
mine... Cred că va trebui să rămân cu gândul la sărutul
de plecare, care a fost la un pas de a se stinge într-o
mare de lacrimi. Mi-a fost foarte greu să-mi reţin
lacrimile... Parcă o mare parte din mine pleca fără a mai
avea şansa de a fi completă vreodată. Iar acea atingere
dulce de buze s-a născut doar pentru a mă face să regret
tot mai mult că Albert nu e lângă mine... Pe cât am fost
de fericită noaptea trecută, pe atât de pustie mă simt
acum...

Miercuri, 8 februarie

2009-04-01T07:04:00.000-07:00

Sunt furioasă! Nu pot să cred că tot ce speram să se
întâmple bine în viaţa mea s-a transformat într-un
coşmar. Acum câteva minute, m-a sunat Albert, doar ca
să-mi explice cât de infantilă sunt, şi în ce hal greşesc
fiind supărată pentru o situaţie pe care eu am creat-o, şi
cât îl enervez când fac pe victima.
Ziua trecută, când ne-am întâlnit, cu toată stânjeneala
prezentă în fiecare particulă de aer din jurul nostru, am
avut impresia că o să ne înţelegem din ce în ce mai bine.
Un alt şut în fund! Exact ca în momentul în care Daniel
m-a sunat nervos din mai ştiu eu ce cauză şi mi-a
explicat pe acelaşi ton ca şi Albert ce copil prost sunt eu
şi cum el o să mă placă abia în momentul în care o să
arăt că o divă blondă, nu mai devreme... Istoria se
repetă iar eu sunt doar prea bătută-n cap să scap de
obiceiul ăsta de a-mi complica viaţa din ce în ce mai
mult.
Oricât de penibil ar sună, mă doare... al naibii de rău...
Nu pot să înţeleg de ce s-a supărat în halul ăsta...
“Normal” că am sunat-o pe Maia şi ea mi-a spus că el
doar trece printr-o pasă proastă şi că nu e aşa de obicei,
şi că până la urmă lucrurile se vor rezolva pentru că
Albert chiar e mai bun decât mulţi alţi tipi de pe lumea
asta. Nu i-am simţit doar mila din glas, ca aceea pe care
o ai pentru un căţeluş lovit de maşină, ci şi incurajarea
- îmi explica mie, cea care are de-a face cu fenomenul
Albert, cum timpul le va rezolva pe toate, cum apele se
vor limpezi şi toţi vom vedea mai clar sau ni se va face
dor până la urmă şi vom ierta. Ea ştie mai bine... chiar
ştie, a trecut prin asta, supravieţuit indiferent de cât de
rău a durut momentul respectiv. Odată cu trecerea
zilelor a descoperit că începe să respire mai uşor, că
bolovanii aceia de pe suflet nu o mai sufocau la fel de
tare, că poate se privească în oglindă şi să se
găsească frumoasă, chiar dacă el, nu văzuse asta şi-şi
pierduse cumpătul, ca un om ce rătăceşte prin deşert şi
ajuns în faţa unei oaze îşi dă seama că a fost doar un
miraj, că nu a găsit ceea ce vroia, ceea ce îi lipsea, lucrul
care să-l salveze.
"O să vezi, totul va fi bine" mi-a spus într-un mesaj
înainte să adorm cu capul pe perna mea udă de la atâtea
lacrimi greu de reţinut, greu de uitat... I-am mulţumit că
îmi e alături şi când i-am spus că o iubesc, vorbeam
serios, deşi cred că ea a considerat aceste 2 cuvinte
superbe, doar un soi de "noapte bună"...

Sâmbătă, 11 februarie

2009-04-01T07:03:00.000-07:00

După ce am plecat de la birou, am ieşit într-o cafenea
cu Alex. Îmi cam neglijasem bunul prieten şi el a
considerat necesară o ceaşcă de cafea ca un mod plăcut
de a porni o discuţie pentru a afla cum a decurs ziua
mea în compania lui Albert, şi să-mi povestească cum e
noul lui iubit. Nu s-a mulţumit doar cu a-mi spune cum e
- l-a şi adus să-l vad: un tip de 30 de ani, destul de
drăguţ (cum sunt mai toţi tipii gay pe care îi ştiu eu),
mult prea "potent financiar" că să înţeleagă de ce eu
lucrez pentru Andrei şi nu sunt la facultate, să-mi
încreţesc şi mai mult creierul.
Trebuie să recunosc cu ruşine că îi invidiam: doi tipi
gay, pe care lumea nu îi acceptă, care se sărutau doar
după ce se asigurau că nu mai e nimeni în preajmă, care
ar fi fost, probabil, omorâţi cu pietre dacă şi-ar fi făcut
publică orientarea sexuală, formau un cuplu fericit, iar
eu, o domnişoară bine-crescută, cu ceva cărţi citite la
activ şi aspiraţii înalte, cu un chip drăguţ şi un corp cât
de cât atrăgător - mă zbăteam în singurătate, trăind
decepţie după decepţie şi încasând, cu fiecare relaţie
ratată, câte un nou şut în fund. Şi-aşa se nasc zilele în
care cred că pe fruntea mea stă scriu un mare "fraieră"
pe care doar eu nu sunt în stare să-l zăresc în oglindă.
Alex şi Toni vor să plece într-o scurtă vacanţă în
Austria de Sf. Valentin şi cum acest nou iubit al bunului
meu prieten simte nevoia să arate câţi bani are aproape
de fiecare dată când expiră aerul din plămânii lui
îmbâcsiţi de fumul de la câte 3 pachete de ţigări pe zi,
m-a invitat să merg cu ei, şi să iau cu mine şi o colegă
sau prietenă.
Totuşi am sentimentul că am făcut o mare greşeală
nerefuzand 3 zile gratis cu Alex şi iubitul lui în Viena...
Se pare că dacă mă comport ca oricare altă persoană
sănătoasă la cap, mă apucă crizele de paranoia... O să
fie bine, doar că nu ştiu pe cine să mai iau cu mine...
Maia e prea departe pentru a şi ajunge aici ca să plecăm
în câteva zile, Roxana s-a purtat aiurea în ultima
vreme... iar Dana...De fapt, Dana e cea mai bună
alegere.... Voila!

Duminică, 12 februarie

2009-04-01T07:02:00.000-07:00

Aseară l-am sunat pe Andrei să-i spun că am nevoie
de câteva zile libere şi acum sunt la birou: sunt singură
persoană din ţară care lucrează azi... aceasta a fost
condiţia pentru a accepta - să-mi termin azi munca
pentru 2 zile... Înot printre dosare şi-mi cer scuze că
deranjez lumea într-o zi destinată relaxării... Viaţa mea
e minunată!!!
Pe de altă parte... mă mai gândesc la Albert şi cât de
rău au alunecat lucrurile într-o râpă numită Penibil, dar
prin sânge îmi mai apăr şi frânturi de vis, dulci şi
incitante...
"Şi ţi-aş spune mii de poveşti cu zei şi zâne,
miracole şi dragoni, şi ţi-aş ţine chipul în plame şi ţi-aş
săruta fruntea, şi ţi-aş şopti numele de fiecare data când
inima mi-ar spune că te gândeşti la mine... Mi-aş uita
trecutul şi aş renaşte pentru tine, doar pentru tine."
Astăzi nimeni nu mai spune asta, nimeni nu mai simte
asta... Ne umplem sertare din memorie cu replici de
agăţat, cu vreo 2-3 citate ce ar părea pline de sentiment
real, şi cu tehnici de ademenire a prăzii, şi învăţam
jocuri noi... Le spunem “da”, şi ei înţeleg “nu” din cauza
felului în care o spunem: ţinându-ne cu o mână de o
singurătate rece dar protectoare şi cu cealaltă de mirajul
unei iubiri ce ne poate împlini sufletul. Nu am avut curaj
să îl sărut eu prima dată, aşa cum nici el nu a avut, şi
totuşi ne întrebăm ce am simţi dacă ne-am uita temeirile
pentru doar 2-3 secunde... Ar fi dulce, amar şi rece sau
ne-am simţi stăpâni unul pe destinul celuilalt? Tot nu
pot să mi-l scot din minte...
Dana nu poate să meargă cu noi în Austria, iar pentru
mine se anunţă o mare depresie cauzată de înaintarea în
vârstă cu încă un an... La mulţi ani, mie! Mâine o să îmi
dau iar seama că vârstă unei persoane nu spune absolut
nimic despre ea... Voi cunoaşte oameni noi şi le voi
spune câţi ani am iar ei mă vor găsi extrem de
plictisitoare, mai ceva decât o babă ce joacă bingo în
fiecare a doua joi din lună, pentru care se pregăteşte
tot timpul dintre jocuri, ocazie cu care prietenii mei vor
spune ceva nou despre mine: “Hei, ea e Vera, abia a
împlinit 19 ani, lucrează secretară şi timpul liber scrie
poezii pe blogul ei! E o fată super... o să vă înţelegeţi de
minune!” Îmi plac oamenii care mă găsesc vie... acum
închei aici.... sunt obosită

Luni, 13 februarie

2009-04-01T07:00:00.000-07:00

În câteva ore trebuie plec spre Alex, apoi o să
mergem la Toni şi pornim spre autocar. Destinaţia:
Austria... Sunt culmea... nu ştiu ce am, fericire nu e...
Singurele persoane care mi-au spus azi un "happy b'day,
Vera!" au fost Andrei, Maia şi Alex. E cam trist să
constaţi că doar 3 persoane din jurul mai ştiu când e
ta...
O altă zi din clasica mea depresie de primăvară, plus
o durere de ficat, nervi si umbra cuiva. Poate că toate
cuvintele fără sens nu ar trebui să conteze, poate ar
trebui să treci simplu peste toate. Viaţa e de cele mai
multe ori fericită, cand te bazezi doar pe tine. Sigur că
ideea de solidaritate si prietenia din "ţin mult la tine"
sunt atrăgătoare, insă realitatea nu face risipă de
eufemisme si are o palmă destul de grea cand îţi
striveşte visele de obraz în doar 2 secunde.
Câteodată ne pierdem într-o lume ce nu e a noastră şi ne
trezim singuri, înconjuraţi de străini ce ne privesc cu
ură, străini care discută despre lucruri fără importanţă,
străini goi pe dinăuntru.
La mulţi ani, Vera! Ai ajuns cu încă un an mai aproape
de moarte...

Marţi, 14 februarie

2009-04-01T06:58:00.001-07:00

Happy Valentine's Day! pe dracu... Ziua
Îndrăgostiţilor: singură, scriind în jurnal, fiind privită de
către alţi pasageri, de origine egipteană, că un fel de
extraterestru balcanic, cu părul lung şi ochii verzi, cu cei
doi colegi de călătorie (generosul antipatic şi iubitul lui -
cel mai bun prieten al meu) rătăciţi pe undeva prin
spatele autobuzului, facându-şi planuri pentru noaptea
ce vine... În vreo 2 ore, o să ajungem la Zagreb, şi mai
apoi în Viena. Alex e supărat pe mine că nu am reuşit să-
mi aduc nicio prietenă şi astfel Toni a invitat o tipă de
vreo 16 ani care lucrează pentru el... Ce ar putea face o
tipă ce încă nu s-a obişnuit cu ideea că are buletin
pentru un tip gay - eu nu ştiu.... şi nici nu mă prea
fascinează subiectul... cert e că Alex e gelos sau ceva de
genul şi se enervează din orice iar eu încă nu ştiu ce
naiba a fost în mintea mea să accept să merg cu ei.

Marţi, 14 februarie

2009-04-01T06:58:00.000-07:00

Miercuri, 15 februarie

2009-04-01T06:57:00.000-07:00

Sunt într-un băruleţ din Zagreb... cu unul dintre
egiptenii din autocar, pe nume Akbar, care vorbeşte o
engleză perfectă spre marea mea bucurie. Scrisul e
singurul meu mod de a îmi păstra minţile în clipele
astea... Autocarul s-a defectat la doar 5 minute după ce
am ajuns ieri în oraş... Am dormit în maşină după ce m-
am certat cu Alex şi nu am vrut să merg cu ei şi amica
lui Toni (am aflat că o cheamă Corina) la un hotel...
Ceartă stupidă...Toni a vrut să ţină el toate paşapoartele
şi eu i-am spus că sunt destul de deşteaptă cât să nu-mi
pierd actele şi că mi-l ţin pe al meu... şi bunul meu
prieten s-a supărat... fără să pot să înţeleg de ce naiba...
În timp ce se tot rugau de mine să mergem la hotel, şi
eu le explicăm că nu ar trebui să plecăm pentru că dacă
se va repara autocarul şi nu o să fim acolo, vom rămâne
în Zagreb, Akbar s-a oferit să aibă grijă de mine, cât
timp ei sunt la hotel... şi după nişte mutre acre şi
nervozitate în exces au plecat.
Noul meu amic îmi povesteşte că vorbeşte cu destul
de multe românce pe chat şi că e încântat de cât de
frumoase şi inteligente sunt... Pe de altă parte e destul
de sigur că eu nu ştiu despre ce vorbesc când spun că
Bucureşti este capitală României şi nu Budapesta cum
crede el... Legat de chestia aceasta e foarte încăpăţânat.
În rest mi se păre un om super, un umăr pe care să-mi
plec capul în momentele astea de extremă revoltă. Cred
e ceva în neregulă cu aerul din Croaţia, altfel nu-mi
explic ce l-a apucat pe Alex. În 2 ani de când ne ştim,
niciodată nu s-a mai purtat aşa... Mă gândesc că şi eu în
compania unei persoane de care să fiu îndrăgostită
nebuneşte, aş putea să mă port un pic sau mai mult
aiurea, dar nu aş ajunge niciodată să dau dovadă de
atâta idioţenie. Cum să-mi las eu actele în mâinile
altcuiva? Eu nu-mi las nici mama să umble cu actele
mele... Oricum, Akbar crede că am procedat corect, ceea
ce mă asigură că nu eu sunt persoana care şi-a pierdut
minţile pe E 70 până acum, ci Alex sub influenţa lui Toni.
Autocarul a fost reparat, cei de la agenţia de turism
şi-au cerut scuze, au spus că ne vom primi şi banii
înapoi şi că vom pleca spre Viena în ora următoare. Nici
urmă de Toni său Alex ori Corina... iar de răspuns la
telefon nici nu poate fi vorba. Akbar îmi spune să nu-mi
fac griji, că vor apărea ei curând, că trebuie să fi vorbit
cu cineva de la agenţie... dar... nu mă simt tocmai bine şi
mai am puţin şi încep să bâzâi... Sunt nervoasă şi nici
ceaiul şi nici privirea plină de căldură a noului meu amic
egiptean nu mă face să mă simt mai bine. Sunt tipa
ghinionistă care nu-şi găseşte amicii, într-un oraş
ciudat, cu foarte puţini bani la ea, şi care începe să-şi
piardă şi bruma de calm care i-a mai rămas.

Sâmbătă, 18 februarie

2009-04-01T06:54:00.002-07:00

Îmi doresc să mor... nu poate fi adevărat... nu se
poate ca aşa ceva să se întâmple cu adevărat... Alex şi
Toni ne-au lăsat în mâinile unor bestii... Plâng şi scriu...
asta e tot ce mi-a rămas. Îmi doresc să se termine totul,
vreau acasă, nu mai pot suporta...
Miercuri, Alex a apărut cu un alt tip lângă autocar.
Am făcut cunoştinţă - îl chemă Boris şi e de origine rusă
dar are afaceri în Zagreb de câţiva ani buni. Mi-au spus
că vom rămâne în oraş pentru că deja pierdusem
rezervările din Viena şi vom sta, toţi 4, în casa noului
nostru "amic". Mi-am luat bagajele din autocar şi am
pornit cu Boris spre locul în care credeam că ne aşteaptă
Toni şi Corina. Alex a spus că se duce să ia câteva sticle
de vin şi se descurcă să ajungă la casa lui Boris.
Era o vilă cu 2 etaje, într-o zonă foarte scumpă a
capitalei Croatiei. Boris mi-a deschis uşa de la intrare şi
mi-a spus să intru prima... am văzut-o pe Corina întinsă
pe jos, plângând. Am vrut să mă întorc spre uşă şi atunci
m-a lovit peste faţă. Mi-a spus într-o engleză stricată că
Toni şi-a plătit o datorie pe care o avea la el prin
aducerea noastră în Zagreb. Noi două o să muncim atât
cât va fi nevoie pentru a-i recupera banii pe care i-i
împrumutase. M-a violat chiar lângă Corina, care abia
mai respira, pe un covor murdar, sub privirele a alţi doi
bărbaţi care râdeau. Din acea primă zi îmi amintesc
cum încercam să-l împing de pe mine, durerea şi
rasetele lor în timp ce îi imploram să mă ajute, să se
oprească. După ce a terminat, m-a lovit din nou peste
faţă... M-am trezit după câteva ore într-un pat umed ce
mirosea a mucegai, într-o cameră întunecoasă, fără vreo
fereastră... Auzeam plânsetul Corinei, dar nu reuşeam să
o văd... Cineva s-a aşezat lângă mine şi îmi ştergea
sângele de pe faţă, vorbind în şoaptă în rusă. Era Anita.
Ea şi o altă fată, Lena, fuseseră cumpărate de Boris
înainte ca eu şi Corina să ajungem în Zagreb, iar acum
împărţeam aceeaşi încăpere întunecată ce nu anunţa
nimic bun.

Luni, 20 februarie

2009-04-01T06:54:00.001-07:00

Fiecare om are dorinţele şi asteptările sale, fiecare
speră că va fi destul de bun său norocos să reuşească în
viaţă, dar se păre că există şi cazuri în care o persoană
nu este altceva decât o marfă ca oricare alta.
Lena l-a costat pe Boris mai mult decât Anita, Corina
sau eu, pentru că are sânii mai mari, părul lung şi buze
pline. Anita l-a costat vreo 700 de euro, pentru că are un
tatuaj pe umărul stâng - un îngeraş, Corina valorează, în
ochii acestor vânzători de suflete, vreo 900... iar eu cu
100 mai puţin, pentru că tăietură şi vânătaia de pe obraz
sunt nişte defecte pentru care un fruct oarecare nu ar fi
niciodată cumpărat într-un supermarket. În momentul
ăsta, noi nu reprezentăm decât nişte jucării oferite cu
jumătatea de oră celui care oferă preţul corect.
Noi plângeam, dezbrăcate, tremurând nu doar de
frig, ci şi de frică, iar 4 bărbaţi masivi, cu ochii plini de
ură ne studiau trupurile. Arătau spre semne din naştere,
mici vânătăi ori tatuajul Anitei şi începeau să ţipe unii la
alţii.
Tot ce se întâmplă e un coşmar ce nu se mai
termină... Cum a putut Alex să-mi facă aşa ceva? Vreme
de 2 ani mi-a fost cel mai bun prieten, omul căruia îi
spuneam tot ce mi se întâmplă, omul în faţă căruia
plângeam după toate întâlnirile cu Daniel, era persoana
care ştia totul despre mine... Totul! Eu eram în stare sămi
dau viaţă pentru el...

Marţi, 21 februarie

2009-04-01T06:52:00.000-07:00

Ce rost are totul? Dumnezeu? Nu există, nu ar putea
acceptă aşa ceva, iar eu... îmi spun rugăciunea de
fiecare dată când un bărbat coboară în beci, să nu mă
aleagă pe mine... e îngrozitor... cred că toate facem
acelaşi lucru... În condiţiile astea avem voie să dăm
dovadă de egoism, să fie altcineva cea care ţipă de
durere, cea care plânge, cea care trebuie să facă lucruri
oribile, cea căreia i se face greaţă, cea care îşi doreşte
să moară.
Nu ne despart dramele decât câteva draperii groase
agăţate în cuie pe grinzile beciului. Ne auzim una
celeilalte plânsul, gemetele false, ţipetele lor şi felul în
care se manifestă când ejaculează.
Nici nu-mi mai amintesc cum a fost primul bărbat
după Boris. Nu mai ştiu... toţi au fost la fel de
dezgustatori... chipurile lor alcătuiesc unul singur.. cel al
lui Boris.
Mi s-a spus să mă dezbrac şi să nu mă împotrivesc.
Una dintre “gorilele” lui Boris a stat tot timpul lângă
noi...

Vineri, 24 februarie

2009-04-01T06:51:00.000-07:00

Câteodată e atât de rece încât trebuie să stăm una
lângă cealaltă, lipindu-ne trupurile de conducta de apă
caldă care trece prin beci. Sunt şi zile pe care nu ni le
mai amintim, asta e singură noastră opţiune - alegem să
ne ştergem din memorie toate feţele şi cuvintele şi
mişcările care ne scârbesc. Aproape în fiecare noapte ne
trezim şi începem să plângem, retrăind în vis unele
dintre experienţele astea greţoase, toţi bărbaţii
dezgustători, murdări şi bătrâni, niciodată bătăile sau
ameninţările... acestea nu mai au niciun efect asupra
noastră. O noua vânătaie, o nouă rană, un alt cui care ne
perforează pielea - sunt doar urme lăsate pe corpurile
noastre, dacă vom înceta să mai existăm şi ele vor
dispărea, dar urmele de pe sufletele noastre, toată
ruşinea şi tot acest dezgust... sunt mult prea adânci
pentru a se evapora vreodată din universul ăsta. Noi,
cele mai mari, nici nu îndrăznim să visam că am putea
ajunge din nou acasă. Corina, e încă un copil... încă mai
speră... Ieri seară, după ce s-a lăsat liniştea în casă, nea
chemat în patul ei, voia să ne povestească cum e acasă
la ea. Cel mai dor îi e de surioara ei mai mică, care ştie
să cânte la pian, care e "frumoasă şi bună, cea mai bună
fetiţă pe care o putea crea Dumnezeu". O privim uimite,
încă are puterea să zâmbească... Cred că a fost primul
zâmbet pe care l-am văzut de când am ajuns în locul
ăsta.
Mie... mi-e dor şi mie.. De ai mei, de certurile cu
fratele meu, de discuţiile spumoase cu Albert, de
sfaturile lui Andrei, de o plimbare prin Trivale, de o
cafea bună şi de răsfoitul unei cărţi scrise din inimă, de
jurnalul meu îmbrăcat în piele neagră... De când sunt
aici scriu doar pe hârtie igienică, şi încep să mă consider
un scrib ce transformă papirusuri în lecţii de ştergere a
durerii prin cuvinte.
Alcool, LSD adus de câte un puşti plin de coşuri, ţigări
ieftine şi amare... ca unelte de şters imagini şi sunete
din minte... sau scrisul meu, la lumina unei lumânări ce
se vrea parfumată, dar care miroase tămâie, ca
modalitate de a închide ruşinea şi durerea într-un cufăr
imposibil de deschis.

Sâmbătă, 25 februarie

2009-04-01T06:50:00.000-07:00

Vreau să fiu acasă... nu mai suport o nouă zi.
Numărul de azi: 12... nu apostoli, nu juraţi, nu luni, nu...
ci 12 fiare, fiecare posedându-mă în stilul său... Greaţa e
aceeaşi de fiecare dată. Azi a fost prima zi în care, în
duş, nu am mai lăsat să se scurgă împreună cu apa
murdară şi lacrimile mele, m-am obişnuit cu noul meu
statut: sclava lui Boris, femeia a câte 10-15 bărbaţi pe
zi, gaura care oferă plăcere celor mai repingători
bărbaţi, cea căreia îi strigă "curvă" după ce îşi închid
şliţul, cea care nu mai există decât într-o formă
incompletă - fără demnitate.
Sunt aici de câteva zile, şi deja mi se păre că am
văzut, simţit, înghiţit şi supt tot ce poate fi mai rău într-o
viaţă de om. Mi-e silă de mine şi de ceea ce sunt
obligată să fac... Clipele în care mă gândesc că aş putea
să apăs acceleraţia până la podea - să lovesc, să
răspund privindu-l în ochi pe Boris, să refuz să mai fiu
femeia de folosinţă a tuturor scursurilor societăţii din
Zagreb... şi să pot scăpa de chinul asta... sunt din ce în
ce mai rare. În continuare voi spune că nu cred că pot
pleca vreodată de aici... singură scăpare e pe acel drum
fără de întoarcere, în lumea umbrelor, în lumea
strămoşilor noştri, unde nu mai există nimic colorat, nici
măcar adieri de vânt, nici căldură soarelui şi nici frigul
nopţii...

Duminică, 26 februarie

2009-04-01T06:49:00.000-07:00

Lena şi Anita încă dorm, Corina nu s-a întors încă în
beci... patul ei e gol. Aseară au venit nişte bărbaţi în
uniforme, vorbeau în rusă cu Boris, şi nu am reuşit să-mi
dau seama cine său ce sunt, dar când l-am văzut pe
primul intrând prin cadrul metalic al uşii, pentru o
fracţiune de secundă am crezut că o să fie sfârşitul
acestui iad. M-am înşelat cumplit, nu erau salvarea
noastră... nu ştiu ce erau... ne-a privit pe toate 4 şi au
ales-o pe Corina şi au luat-o. La plecare, Boris a lovit-o
pe Lena, pentru că nu a vrut să-şi desfacă părul din
coada pe care i-o împletisem eu cu o seară înainte.
Îmi fac griji pentru Corina... e atât de tânără...
Mi-amintesc primă dată când am vorbit cu Lena... Ea
plângea într-un colţ al beciului, eu într-altul. După
câteva ore eu m-am oprit din plâns, ea nu... M-am dus
lângă ea şi am întrebat-o în română ce s-a întâmplat. Nu
mi-a răspuns şi Anita mi-a zis că vorbeşte rusă şi un pic
de engleză. "Why are you crying? Are you hurt?" Şi-a
ridicat ochii din palme şi am văzut cea mai tristă privire
cu putinţă. Mi-a povestit că Boris a dus-o în spatele
casei, şi i-a arătat într-o groapă cadavrul unei alte fete
care a fost în beci înainte că eu şi Corina să ajungem.
Nu-şi putea şterge din minte chipul plin de sânge al
feţei, poziţia nefirească a corpului ei vânat, fusta ruptă,
pătată de sânge şi urmele de mascara ce-i curgea pe
obraji în formă lacrimilor ce se uscaseră deja.
O cunoştea. Era din acelaşi sat din sudul Rusiei,
crescuseră împreună, iar acum zăcea fără viaţă într-o
groapă improvizată în grădină casei lui Boris fiind
folosită că metodă de intimidare.

Luni, 27 februarie

2009-04-01T06:48:00.000-07:00

Unul dintre oamenii lui Boris au coborât în beci şi
ne-a spus să ne aşezam păturile mai depărtate şi să
mutăm şi draperiile altfel pentru că acum suntem aici
doar noi 3, Corina nu o să mai vină înapoi.
Plângem şi nu ne putem opri... Nu e vorba doar de
ce i s-a întâmplat ei, e soartă fiecăreia dintre noi... Nu
există decât două posibilităţi de a pleca de aici: moarte
sau în beciul unui alt proxenet. Ştim că Boris nu o să ne
lase niciodată să ieşim de aici atâta vreme cât încă
respirăm, niciodată nu o să-i aducem atâţia bani încât să
nu ne mai bată, întotdeauna va veni să ne umilească,
niciodată nu ne va lasă să alegem, va trebui să ne lăsăm
murdarite de fiecare penis în erecţie ce are 10 său 20 de
euro, să ne prefacem că suntem nişte curve ordinare, că
ne plăce să fim lovite şi scuipate, că ne face o deosebită
plăcere să ne trecem limbă peste vreun falus jegos... Nu
o să scăpam niciodată din iad... Fiecare zi aduce cu ea
noi moşi libidinosi, puşti anemici şi gălăgioşi care cer
mai întâi un oral, şi apoi un normal dar care îşi dau
drumul înainte de a-i atinge măcar, oameni de afaceri
beţi, mirosind a ţigări ieftine şi vomă, burtoşi impotenţi
care se înfurie pentru că nu i se scoală, de virgini care te
privesc speriaţi vreme de 15 minute după care ies şi
strigă spre amicii lor "I fucked her good", de bărbaţi
care nu vor să-şi pună prezervativul singuri pentru că nu
vor să recunoască că nu ştiu cum.

Miercuri, 8 martie

2009-04-01T06:46:00.000-07:00

A trecut ceva timp de când nu am mai scris... şi
încep să-mi pierd minţile... Nu pot să mai respir, simt că
am mii de pietricele prin vene şi un bolovan pe piept, ce
nu-mi lasă inimă să bată în voie.
Anita s-a îmbolnăvit, Boris i-a aruncat din capul
scărilor beciului, o cutie cu pastile, fără să spună absolut
nimic. Pastilele nu au ajutat-o deloc, aşa că începuse să
le ia cu vodka. Atunci, mie şi Lenei, ni s-a părut că e
chiar un pic fericită... şi-acum şi noi ne inecam amarul şi
ştergem gustul de spermă după o zi lungă prin aceeaşi
metodă: două pastile cu o compoziţie necunoscută şi 2-3
guri de vodka, din sticla cu etichetă roşie pe care javra
de Boris ne-a dat-o că să ne dezinfectăm rănile.
După acest pseudo-tratament, niciun bărbat nu mai
e chiar aşa de respingător, în fiecare găsim ceva care să
ne placă. Soţiile lor au găsit ceva frumos în ei... ar trebui
să putem să o facem şi noi.
Mi-am propus să-i spun unui tip care vine de 2 ori pe
săptămâna şi îi plăteşte lui Boris 20 de euro şi mie îmi
lasă 30 sub pernă său într-un pantof, că-l iubesc. Poate
nu o să mai am şansa asta niciodată în viaţa mea.
Nenorociţii ăştia se pot enerva că a pierdut Rusia vreun
meci de fotbal, că s-a scumpit benzina în Croaţia său că
primarul din Zagreb a cerut un impozit mai mare ori că
poliţia locală a ieşit din starea de hibernare şi a pornit
mai multe razii, şi coboară scările până în beci şi îşi
descărcă pistoalele în mine şi fete.
Mi-aş fi dorit să-i fi spus lui Albert că-l iubesc... lui
Daniel i-am spus... acum multă vreme... Acum o să-o
spun fără să fie adevărat... dar aici începi să apreciezi un
bărbat care te penetreaza după ce se joacă cu degetele
înainte, care nu te loveşte, care îţi vorbeşte în franceză
şi nu ţipă la tine în croată său rusă ori sârbă şi îţi smulge
şuviţe întregi de păr de pe scalp pentru că nu l-ai
înţeles.
Nu ştiu câţi ani are, undeva între 21-26, e şaten şi
are nişte ochi căprui foarte blânzi... nu cred că ştie că
noi nu facem asta de plăcere, ci pentru că doar aşa
apucăm să respiram pentru încă o zi, pentru încă o
noapte de visat, pentru un colţ de pâine şi un borcan cu
mazăre, pentru puţină pastă de dinţi şi săpun şi pentru
a-i lasă lui Boris plăcerea de a ne crestă pielea de pe
spate cu o lamă, scriindu-şi numele în serile în care se
plictiseste.

Vineri, 10 martie

2009-04-01T06:44:00.000-07:00

Încep să mă bucur dintr-o prostie... hârtia igienică
acum e galbenă, şi papirusurile mele sunt mult mai
vesele decât pe acel alb rece.
Încep să-mi dau seama că eu nu mai ţin minte unde
stau... nu mai ţin minte care e adresa mea de acasă.
Sunt din Piteşti... cartier Banatului, strada.... şi aici mă
blochez. Nu-mi amintesc nici numărul de telefon de
acasă. Nu-mi amintesc nici numărul şi seria cărţii mele
de identitate, nici culoarea paginilor paşaportului meu.
Doar un singur număr îmi vine în minte... 0749 799
524... numărul de telefon al lui Daniel. Sunt o curvă
ieftină care nu-şi aminteşte decât numărul de telefon al
băiatului pe care l-a iubit mai mult decât pe oricine
altcineva. Nu primul, nici măcar ultimul... ci acela care a
refuzat să o sărute în momentele în care făceau
dragoste (în mintea mea, o altă tipă care-i trece prin
pat, în mintea lui) pentru că nu voia să considere că
astfel îşi înşela prietena oficială. Mă miră că am ajuns
aici? În ce fel de oameni am avut încredere? E prima
oară când intrun într-o mizerie din cauză că am fost
proastă? Nu, nici pe departe... doar că de data asta
lucrurile au luat-o pe un drum al cărui final nu reuşesc
să-l văd.
Între două orale, am timp să mă gândesc că relaţia
mea cu Daniel, a fost, pe alocuri, mai dureroasă decât
tot ce mi se întâmplă de când am ajuns în Zagreb.
Am nevoie de două palme peste faţă, am nevoie să
mă trezesc... trupul îmi e amorţit, mintea departe, mână
continuă să scrie fără să gândesc... şi inima încă îmi
bate, fără să o pot opri doar pentru că nu mai suport
atâta umilinţă.

Duminică, 26 martie

2009-04-01T06:43:00.000-07:00

I-am spus "Je t'aime!" în momentul în care mă
penetra şi ochii i s-au mărit şi vreme de câteva secunde
şi-a ţinut respiraţia şi a încetat să-şi mai mişte bazinul
înainte şi înapoi... Apoi a început să mă mângâie şi să
mă sărute, mai întâi pe gât şi apoi pe frunte... şi pe
buze.
"Je t'aime aussi... Vera je t'aime aussi."

Luni, 27 martie

2009-04-01T06:42:00.000-07:00

Ziua de azi a trecut foarte repede... Nu ştiu câţi au
fost azi. Nici nu mai contează... doar vodka şi pastilele
sunt tot ce îmi trebuie pentru a fi sigură că soarele va
răsări şi mâine.
Azi... Mă simt de parcă aş fi îndrăgostită, şi e o
nebunie. Într-o mare de durere nu se poate să cred că
liniştea care m-a învăluit în momentul asta poate să fie
altceva decât... o nouă dovadă a faptului că fiinţa
normală din mine se stinge tot mai mult în fiecare zi. E o
nebunie. Nu pot să mă îndrăgostesc de unul dintre cei
care mă consideră o simplă jucărie, un tonomat de
obţinut orgasme, un animal cu piele fină pe care să-l
lovească cu plăcere. Dar el nu e aşa... l-aş prefera pe el
în locul oricărui altuia din locul ăsta...
În comparaţie cu Daniel... el m-a respectat...

Marţi, 28 martie

2009-04-01T06:41:00.000-07:00

Îmi pierd minţile... am început să am halucinaţii.

Sâmbătă, 8 aprilie

2009-04-01T06:39:00.000-07:00

S-au schimbat multe... În primul rând... o minune.
Pe 29 martie, poliţia din Zagreb a descins în casă lui
Boris, iar eu, Anita şi Lena am ajuns în custodia celor de
la Organizaţia Internaţională pentru Migraţie, am
formulat plângeri, şi am dat zeci de declaraţii, am făcut
controale medicale, şi suntem asigurate zilnic că acum
suntem în siguranţă.
Deşi m-aş fi aşteptat să fiu bucuroasă în clipele
astea... de mai bine de o săptămâna de când am scăpat
din iadul acela, m-am trezit într-un nou coşmar. Fetele
au fost deja trimise în Rusia, acasă, la familiile lor... eu
am rămas cu o altă fată, din Bulgaria, într-un
apartament din centrul Zagrebului... aşteptăm o
aprobare de la ministerul croat pentru a putea să ne
întoarcem acasă.
Aşteptarea reprezintă una dintre cele mai
îngrozitoare lucruri pentru mine în momentele astea...
Până la urmă Boris nu a fost reţinut de poliţie, e liber şi
gândul asta mă ţine trează din ziua în care am ajuns
aici.
Fata din Bulgaria a fost ţinută într-un bordel vreme
de un an şi două luni. A fost vândută chiar de către
unchiul său care i-a promis să va avea un job că babysitter
în Germania, însă a adus-o în Croaţia, după ce
reţeaua de traficanţi din Macedonia a fost descoperită şi
a trebuit să-şi schimbe planurile.
A reuşit să fugă cu ajutorul unui client, a sunat în
Bulgaria şi a reuşit să vorbească la telefon cu poliţiştii
din satul ei. La nici 20 de minute a fost găsită de
oamenii traficantului şi adusă înapoi în bordel. Poliţişti
bulgari nu numai că ştiau de reţeaua de trafic de
persoane, dar şi primeau bani pentru a închide ochii în
astfel de cazuri.
Am vorbit cu mama şi cu tata... Au început să plângă
la telefon... Numai cei din familia mea ştiu ce mi s-a
întâmplat. Am mii de întrebări... pe care nu am avut
destul curaj să le rostesc la telefon... Nu-mi doresc decât
să se termine totul cât mai repede şi să fiu din nou în
camera mea, şi să plâng fără fiu lovită din cauza asta,
să îmi îngrijesc rănile, să dorm în cearşafuri curate, şi
să citesc şi alte cuvinte scrise decât ale mele pe hârtie
igienică...

Marţi, 11 aprilie

2009-04-01T06:37:00.000-07:00

Ieri dimineaţă am ajuns în Bucureşti, sunt într-un
adăpost al Agenţiei Naţionale Împotrivă Traficului de
Persoane. Mi s-a spus că mâine vor veni ai mei să mă
vadă.
Sunt îngrozitor de tristă, goală pe dinăuntru. Nu pot
să nu mă gândesc de ce ai mei nu au reuşit să mă
găsească mai repede, de ce nu au spus nimănui ce mi sa
întâmplat, de ce nu vor să vorbesc cu nimeni, de ce
toţi sunt aşa de secretoşi şi de ce mă tratează că pe o
idioată...
Am început să mă inteleg bine cu Ioana. Ea lucrează
pentru agenţie... e singura care mă tratează că pe o
persoană matură.
Rezultatele analizelor medicale nu sunt prea bune,
aşa că primesc câte 7 tipuri de pastile la fiecare 6 ore.
Sunt în oraşul lui Albert... Fără să am voie să-l văd,
fără să ştiu dacă aş fi în stare să stau în faţa lui fără să
izbucnesc în lacrimi, fără să cred că voi putea să mai am
viaţa de dinainte.
Coşmarurile nu mă părăsesc, fiecare noapte e din ce
în ce mai grea. Când sunt întinsă, în pat şi îmi închid
ochii, văd chipul unor dintre cei care m-au violat, pe
Boris râzând în timp ce mă penetra, strângâdu-mă de
gât şi scuipându-mă.
Mi se spune că pot trece peste orice... eu mă
îndoiesc de asta, nu mă mai simt nici pe jumtate atât de
puternică faţă de momentele în care eram închisă în
beciul ăla mucegăit, ştiind că pot să îmi iau adio de la
fete în oricare moment. Acolo trebuia să supravieţuiesc,
acum trebuie să mă adaptez unei societăţi pe care nu
credeam că o voi mai vedea vreodată.
În adăpost mai sunt şi alte fete, care au trecut prin
acelaşi lucru că şi mine. Nu găsesc în mine destulă
energie său curaj cât să vorbesc cu ele. Mă gândesc că
ele eu suferit chiar mai mult decât mine şi nu aş vrea să
le fac să-şi amintească de aşa ceva.
Ioana mi-a spus că unele dintre ele au fost păcălite
să plece în străinătate fiindu-le promise job-uri cu salarii
bune în ţările din Vest, altele au fost vândute de către
membri ai familiei iar altele au fost răpite de pe stradă.
Simt că... eu mi-am făcut-o cu mână mea. Pentru că am
fost proastă, merit tot ce mi s-a întâmplat.
Ioana mă ia de mână şi mă priveşte cu atenţie şi
căldură şi-mi promite că voi redeveni acea tipă care s-a
urcat în autocarul acela, fără a bănui că i s-ar putea
întâmpla ceva rău. Să crezi în oameni nu e o greşeală.
Să tradezi încrederea cuiva e un păcat.

Joi, 13 aprilie

2009-04-01T06:35:00.000-07:00

Într-o conversaţie cu un poliţist, am auzit o frază
greu de înghiţit pentru mine. "Într-o ţară civilizată
anumite lucruri nu s-ar întâmplă, dar trăim în România
aşa că..." Cum să pot acceptă că oamenii ce ar trebui să
aibă grijă de vieţile şi siguranţa cetăţenilor unei ţari să
spună aşa ceva? Sunt nişte incompetenţi care nu
reuşesc decât să aibă în pază afacerile celor că Boris...
Mă îngrozeşte ideea că problemele oamenilor, lucruri
tragice şi revoltătoare ajung doar “AC-uri” sau “NUPuri”...
Cum vine asta? Cei care ar trebui să se asigure că
există siguranţă pe străzi... îţi dovedesc că nu pot face
absolut nimic, iar dacă te gândesti că poţi să rezolvi
totul de unul singur... atunci te transformi într-un
individ periculos.
Poliţiştii nu sunt în stare să împiedice traficanţii să
facă din sclavie o afacere, dar dacă eu l-aş fi rănit pe
Boris său pe oricare dintre bărbaţii aceia îngrozitori,
sunt sigură că aş fi fost în vizorul lor.
Sunt mult prea nervoasă, prea furioasă că să mai fiu
şi coerentă... Urăsc lumea asta!

Marţi, 15 august

2009-04-01T06:34:00.000-07:00

În ultimele săptămâni, nu am mai simţit nevoia să
scriu... dramele mele de zi cu zi nu mi-au mai forţat
mâna să le pună pe hârtie... De fiecare dată când mă
întâlnesc cu câte cineva sunt întrebată dacă sunt bine,
ce am făcut în tot acest timp în care nu am mai ţinut
legătura... de fiecarea dată inventez câte ceva: am fost
să-mi vizitez rudele în alte părţi ale ţării, am stat la o
bună prietenă să o ajut cu o mică afacere, am avut gripă
şi mai apoi vărsat de vânt...
Ai mei au vândut apartamentul din Piteşti, ne vom
muta în Bucureşti... După lungi discuţii cu vreo 2
psihologi şi câţiva poliţişti cu experienţa şi reprezentanţi
ai agenţiei împotrivă traficului de fiinţe umane, au
înţeles că e, poate, singura modalitate de a avea o viaţă
normală... cândva. Au cumpărat o casă cu 3 camere la
periferia capitalei, mi-au spus că e o zonă liniştită şi că
până la urmă ne va fi bine acolo.
Azi dimineaţă m-a sunat Andrei, se întreba dacă am
nevoie de ceva. Nu înţeleg încă dacă el ştie ce mi s-a
întâmplat, dar sunt uimită că s-a gândit la mine şi că e
interesat de persoană mea...
Se păre că viaţă mea se schimbă fără voia mea, de
data asta sper să fie bine. Simt nevoia să fac ceva cu
viaţa mea... puteam să mi-o pierd în Zagreb, dar am
avut noroc... Chiar trebuie să mă schimb.

Luni, 4 septembrie

2009-04-01T06:32:00.000-07:00

Mă trezesc privind în gol, plimbandu-mi degetele cu
delicateţe pe câte o cană de cafea ori pe copertă vreunei
reviste... Câteodată sunt fragemente din viaţă mea,
episoade dramatice din Croaţia, amintiri ce par din altă
viaţă, iar alteori clipe de fericire pe care nu ştiu cum să
le readuc în viaţă mea.
M-am înscris la facultatea de psihologie, cred că şi
din cauză că îmi plăce foarte mult tot ce face Ioana şi aş
vrea să pot fi şi eu un om care să readucă speranţa în
vieţile altora, să ştiu cum să ascult şi să vorbesc cu
oameni care au trecut prin situaţii grele, aşa cum mi s-a
întâmplat mie.
De când sunt în Bucureşti, viaţa de familie aproape
că e inexistentă - mama şi tata lucreză toată ziua iar
când ajung seara acasă preferă să mănânce în faţa
televizorului, fratele meu nu-mi mai vorbeşte de când
ne-am mutat şi vrea să se întoarcă în Piteşti, să se
însoare cu prietena lui, iar discuţiile din zilele în care
stăm toţi la o singură masă ajung aproape întotdeauna
la concluzia că "acolo" era bine chiar dacă nu aveam mai
nimic iar "aici" e greu iar toate oportunităţile din
capitală nu reuşesc să înlocuiască liniştea pe care o
aveam înainte. De obicei privesc doar în farfuriile lor, iar
când întorc capul înspre mine e doar că să îmi arunce
câte o privire plină de dispreţ, deşi cuvintele lor
demonstrează înţelegere şi căldură.
Îmi petrec din ce în ce mai mult timp cu Maia, şi simt
că mă agaţ de ea de parcă ar fi ultima mea legătură cu
normalitatea. Până la urmă i-am povestit câte ceva din
lunile petrecute în beciul din Zagreb, iar ea mi-a povestit
că în urmă cu un an a fost violată şi că de atunci viaţă ei
nu a mai fost aceeaşi şi că înţelege acel fel de durere
amestecată cu ruşine şi furie, şi că o să fie lângă mine
mereu.
De atunci mă tot întreb ce anume ascund fiecare
dintre oamenii pe care îi întâlnesc... care e povestea
lor? Şi ei simt acceaşi greutate în a recunoaşte că există
situaţii pe care nu le pot controla, situaţii care i-au făcut
să se simtă umiliţi? A reuşit vreunul dintre ei să aibă o
viaţă frumoasă după ce coşmarul s-a terminat? Eu, am
cum să fiu o persoană normală? O să uit vreodată?

Marţi, 5 septembrie

2009-04-01T06:31:00.000-07:00

Dacă până ieri discuţiile mele cu Albert se rezumau
la dezbateri pe tema vremii şi topul celor mai proaste
filme, azi mi-a spus că îi pare rău că totul o luase razna
şi că ar vrea să ne mai întâlnim, doar acum suntem în
acelaşi oraş... E un pic înfricoşător pentru mine să mă
reîntâlnesc cu o persoană de care am fost îndrăgostită şi
care mi-a zdrobit inima cu destulă uşurinţă... Eram
fragilă la nivel psihic şi atunci... acum sunt o adevărată
epavă, un sigur gest pe care să-l interpretez aiurea din
partea lui şi o să mă împrăştii pe jos că o mână de
cenuşă în vânt.
Mă înspăimântă şi felul în care eu ajung să văd
lumea - totul pare o scenă pe care fiecare interpretează
un rol şi lucrul acesta se poate vedea în momentul în
care întrebi pe cineva ce-şi doreşte de la viaţă. Îţi
răspund de parcă Cerurile ar scrie câte un scenariu
pentru fiecare, în care totul se aşază aşa cum trebuie, în
care fiecare strop de ploaie cade exact unde trebuie
pentru a le asigură succesul. "Mi-ar plăcea să pot să...
Îmi doresc să pot să fiu... Ar fi minunat dacă ar reuşi
să..." De când sunt în Bucureşti, nimeni nu mi-a spus
"eu sunt X, sunt perfect mulţumit de viaţa mea, nu-mi
mai doresc nimic, am tot ce îmi trebuie..." iar eu nu
vreau să fiu aşa. Nu-mi plăce că am ajuns să fiu
invidioasă, nu e un lucru de care să fiu mândră... Când
îmi caut cărţi pe la Universitate său ies cu Ioana ori Maia
pe la Romană, văd mii de tinere, mai drăguţe său mai
puţin drăguţe decât mine, dar care păşesc cu multă
siguranţă... strada este un podium al lor. Vreau şi eu să
fiu că ele... să fiu sigură pe mine, să-mi cheltuiesc toţi
banii dintr-o luna pe un capriciu şi să mă îndrăgostesc
doar de mine însămi, să fiu superficială şi frumoasă... să
nu ştiu care e capitala Canadei dar să am un salariu de
câteva mii de dolari.
Nimeni nu dă doi bani pe dramele mele, pe tot ceea
ce visez şi simt... Acum ceva vreme dădeau bani pe o
bucată de carne... azi... din fericire, sunt a mea şi nu
sunt obligată să mai fac nimic ce îmi distruge sufletul.

Joi, 7 septembrie

2009-04-01T06:30:00.000-07:00

Ne-am întâlnit azi... Am ajuns mai devreme şi cât
timp îl aşteptăm, mă simţeam privită, evaluată, şi mi-am
dat seamă că nu sunt în largul meu dacă ies singură pe
stradă. Fără cineva care să-mi distragă atenţia de la
oamenii din jur, aş putea să-mi pierd minţile.
Am mers în parc. Era aproape pustiu. Am vorbit
despre întâlnirea noastră de la începutul anului şi
despre ceea ce ne dorim de la viaţă. Am fost surprinsă
de faptul că nu a insistat să ştie de ce am dispărut
pentru mai multe luni deşi sunt sigură că explicaţiile
mele nu aveau cum să-i pară reale...
Stăteam pe o bancă, că doi puşti de 10 ani, jucândune
cu picioarele în pietriş, uitându-ne după câte o
veveriţă ce făcea salturi spectaculoase de pe o creangă
pe altă.
M-a surprins spunându-mi că mă plăce, că încă se
gândeşte la mine şi că vrea să încercam să fim “noi” şi
în afară vieţii de pe internet, să avem o relaţie reală şi
plină de lucruri frumoase.
M-a sărutat şi mi-am lăsat capul pe pieptul lui... am
stat în braţele lui mai bine de o jumătate de oră. Numai
câteva şoapte au gonit tăcerea, numai câteva săruturi
mi-au mângâiat buzele, numai Albert era în minte mea...
Am plecat ţinându-ne de mână, şi m-a învăluit un
sentiment pe care mi-l aminteam cu greu... pacea.

Vineri, 8 septembrie

2009-04-01T06:29:00.000-07:00

Ziua de ieri a fost minunată... nu credeam că mai pot
să am încredere în cineva pentru a-l lasă să mă atingă,
dar e vorba de Albert. Încă nu ştiu dacă să-i spun Maiei
că m-am întâlnit cu el... Sunt sigură că ar înţelege... dar
pe de altă parte ştiu că încă nu l-a uitat complet. Cum ar
putea cineva? E cu adevărat minunat... M-aş pierde în
ochii lui în fiecare zi, m-aş putea lipsi de lumina soarelui
dar nu şi de săruturile sale, şi acum îmi trec gândurile de
proaspăt-indrăgostită pe hârtie şi mă simt fericită. Şi voi
fi şi mai fericită în câteva ore când mergem la film
împreună.

Luni, 11 septembrie

2009-04-01T06:28:00.000-07:00

Stăteam în staţie, cu mintea departe, cu tristeţea
alături, gândindu-mă că era la un sfert de oră de mine şi
eu l-am trimis acasă, să nu răcească... Zeci de funze
dansau pe carosabil... Lumea îmi zâmbea... Dar... ceva
lipsea. Nu 100 şi ceva de kilometri, nu 3 ore cu trenul...
doar 15 minute. Dar... cum puteam să-i spun să mă
aştepte? Eram cu Maia şi el a vrut să ne întâlnim... Nu
ştiam cum să-i spun că vreau să-l văd dar că nu pot să o
las pe Maia singură chiar atunci. Nu puteam să-i spun
nici ei că mă înnebuneşte gândul că aş putea să îmi
petrec după-amiaza cu el.
Iubitul meu nu ştie că fostă lui, fata care l-a iubit
enorm, mi-a devenit cea mai bună prietenă, iar eu încă
nu am avut destul curaj să-i spun ce se mai întâmplă cu
noi. Ţin enorm de mult la amândoi... Ei sunt singurul
motiv pentru care încerc să îmi reconstruiesc viaţa,
pentru ei am devenit destul de puternică să nu îmi mai
tulbur mintea cu vodka şi pastile şi după ce am scăpat
din infernul croat.
Un nou mic secret pe care să-l îngrop într-un jurnal,
pe care să-l las să se hrănească cu nopţile mele.

Duminică, 17 septembrie

2009-04-01T06:26:00.000-07:00

Joi am plecat cu Albert într-o excursie la munte, la
Izvoru Oltului... totul a fost minunat până s-a lăsat seara
şi atingerile lui începeau să facă o trecere clară de la
stadiul de prietenie la cel de relaţie matură... de care eu
nu cred că eram prea pregătită.
Mă săruta pe gât şi îmi mângâia sânii... şi-atunci am
început să mă port aiurea... cu fiecare atingere a lui îmi
aminteam lucruri deloc plăcute din beciul acela
blestemat. Nu am fost în stare să-i spun adevărul... l-am
rugat să ai aibă răbdare cu mine şi să nu ne grăbim, că
avem o noapte întreagă doar pentru noi. L-am rugat sămi
mai pună un pahar de vin şi, fără să mă vadă, mi-am
luat 5 pastile din flaconul din rucsac. Pentru o clipă miam
dat seama că sunt cu bărbatul pe care îl ador şi eu
mă port de parca ar fi trebuit să mă culc cu unul dintre
nenorociţii din Zagreb.
Eram din nou în pat, aproape dezbrăcată, Albert era
foarte tandru şi îi simţeam buzele cum îmi explorează
cele mei fine porţiuni ale pielii... apoi nu mai ştiu ce s-a
întâmplat...
Eu sper că am adormit... Am visat cum ningea în
pădure vara... dar el mi-a spus dimineaţa, când mi-am
revenit, că, de fapt, mi-am pierdut cunoştinţă pentru
câteva minute şi că s-a speriat îngrozitor.
Nu-mi amintesc mai nimic clar... doar visul acela
ciudat în care eram cu Albert, Maia şi Boris într-o mică
cameră a unei cabane dintr-o pădure şi toţi priveau pe
fereastră la minunea ce se petrecea afară. Era de o
frumuseţe greu de pus în cuvinte... Fulgii mari de
zăpadă coborau lent din văzduh, dansând printre ramuri,
asezându-se pe iarbă sau pe frunzele verzi ale copacilor.
Totul părea rupt dintr-o altă lume, una mai
frumoasă, mai proaspătă, mai aproape de magie, poate
una în care visele se pot împlini. Nu ştiam cine sau ce
era responsabil de lucrul acela ciudat, nici nu mai conta.
Era mijlocul lui august iar în pădurea acea ciudată
ningea. Nu ştiam dacă aşa ceva se întâmpla şi în altă
partea a ţării, dar începuseră să creadă că natura dădea
acest spectacol doar pentru noi, ne creadeam zei şi
nimeni nu ar fi putut să ne contrazică. Totul părea foarte
real... deşi Boris era acolo, nu am simţit nici teamă, nici
furie...
Ceea ce mi se părea nefiresc era doar faptul că Albert
îşi trecea mâinile cu multă afecţiune pe trupul Maiei, iar
în momentul în care a sărutat-o... M-am trezit şi eram
lângă Albert şi mă privea îngrijorat.
Nu i-am spus despre tâmpenia care îmi invadase
subconştientul în noaptea aceea... Era o nebunie
curată...
Am plecat spre casă în seara următoare, Albert fiind
convins că nu m-am simţit prea bine din cauză vreunui
virus şi a insistat să merg de urgenţă la doctor.
Şi am de gând să merg să discut cu un doctor... dar
cu Ioana... Nu pot să trăiesc fiindu-mi teamă să fiu
atinsă de un bărbat pe care am ajuns să-l iubesc...

Luni, 18 septembrie

2009-04-01T06:24:00.000-07:00

Mi-e din ce în ce mai greu să o văd pe Maia... ştiu că
ar trebui să-i spun ce se întâmplă între mine şi Albert,
dar nu îmi găsesc cuvintele potrivite, nu am destul
curaj...
Azi eram cu ea şi m-a întrebat dacă sunt îndrăgostită
de cineva în momentul asta... i-am spus că da şi că e
vorba de un tip pe care l-am cunoscut pe internet şi că e
un băiat de treabă şi că mi-e teamă de momentul în care
va trebui să fac sex cu el pentru că mintea mea a luat-o
razna, sau, mai bine zis, nu îşi mai revine din şoc.
Mi-a povestit prima ei noapte de dragoste... da, chiar
cu Albert... a fost foarte ciudat sentimentul care-mi
străbătea creierul şi fiorii de pe şira spinării – aproape
electrici. Într-un fel mă simţeam prost că îi ascund că
sunt cu el de ceva vreme şi că îl iubesc cu adevărat, dar
şi vălul de gelozie ce-mi învăluia fiinţa era extrem de
bizar.
Intrase în camera lui fără să-i treacă prin minte că
ar putea să se întâmple ceva între ei. Mai încercase să
lase ideea unei idile să prindă viaţă cu ceva timp în
urmă, şi nu se dovedise a fi decât un gând absurd.
Nu nega niciunul dintre ei existenţa acelei scântei
care i-ar fi făcut de multe ori să treacă peste ceea ce le
transmitea materia cenuşie din cutia lor craniană şi să
dea naştere unui sărut plin de pasiune urmat de orice le
putea trece prin minte, dar adevărul era că, până acum,
ar fi fost imposibil să aibă o relaţie. Îşi doreau lucruri
diferite, mult prea diferite... El nu vroia decât să-şi
trăiască viaţa fără complicaţii, fără să dea cuiva
explicaţii pentru ora la care se duce la culcare după o
noapte prin cluburi sau pentru comportamentul
iraţional. Ea îşi dorea să fie iubită, să-şi împartă fercirea
sau durerea cu cineva, să ştie că cel pe care îl strânge în
braţe noaptea vrea mai mult decât un trup gata să-i
ofere plăcere.
Ea ştia că nu are rost să spere că Albert se va dovedi
a fi prinţul ei ce o va salva din ghearele singurătăţii, dar
îl urmase în cameră, un pic tristă. În seara aceea nu
avea nevoie de un protector, nu avea nevoie de un
prieten înţelept, ci de un tip destul de amabil cât să o
mintă că o iubeşte. A fost neaşteptat şi frumos.
I-am povestit Ioanei ce se întâmplă şi mi-a spus din
nou că trebuie să accept ceea ce mi s-a întâmplat, nu să
uit – ceea ce ar fi imposibil. Vrea să îmi intre bine în cap
că abuzul de medicamente şi alcool nu o să-mi facă
niciun bine. Ştiu şi totuşi, în noaptea aceea lucrurile au
luat-o razna.

Miercuri, 20 septembrie

2009-04-01T06:23:00.000-07:00

Am dormit la Albert. De când am plecat ieri din
cabinetul Ioanei am intrat într-un fel de criză de timp,
trebuia să fac totul cât mai repede, altfel mi-aş fi pierdut
tot curajul. L-am sunat şi i-am spus că îmi lipseşte
foarte mult şi că vreau să îl văd cât mai curând. A spus
că putem rămâne la el... şi am făcut dragoste, fără să-mi
spăl luciditatea cu un pahar de vin, fără să îmi adorm
simţurile cu pastile...
Totul a fost aşa cum a vrut el... nu i-am refuzat
nimic, i-am oferit totul... şi am avut senzaţia că e
primul... celelalte sute încetaseră chiar în acea seară să
mai producă vreo umbră de ruşine său frică pe nevoia
mea de a mă dărui celui pe care îl iubesc.
Azi, m-am hotărât să-i spun Maiei că sunt cu Albert
şi că îl iubesc şi că îmi păre rău că nu am avut destulă
minte cât să-i spun încă de la început. Nici acum nu miam
revenit după rapsunsul pe care l-am primit de la ea:
“Ştiu, Vera, ştiu de la început. Mi-a spus totul şi înţeleg
că ţi-a fost greu. Mă bucur pentru voi”.
M-a îmbrăţişat şi de atunci am impresia că lumea a
devenit un loc foarte ciudat... chiar ireal.

Joi, 21 septembrie

2009-04-01T06:22:00.000-07:00

Durere de spate. Cafea, iar prea multă cafea. Am
avut o noapte nebună la o petrecere a prietenilor lui
Albert iar acum ascult Citizen Cope, nimic altceva. Îmi
vibrează geamurile, lumea îşi dărâma câte o casă. Aerul
e din ce în ce mai poluat, ieri abia puteam să mai respir
pe Oltenitei. Fericire, îl iubesc mult şi vreau să îl fac
fericit. Din nou Citizen Cope. Din nou durere de spate.
Partea plină a paharului: sunt îndrăgostită.
Aseară, după ce am ajuns în momentul în care mă
lua amenţeala doar dacă vedeam ceva ce semăna cu o
sticlă de bere... am ieşit puţin la aer, pe care l-am
"înfrumuseţat" cu dansul nebun al fumului de ţigară.
Marea surpriză a fost să o întâlnesc acolo, pe balcon,
trăgând cu poftă dintr-o ţigară, pe Maria, fosta prietenă
a lui Daniel... a venit în Bucureşti pentru facultate...
acum e singură, s-au despărţit de curând...
Nu ştiu de unde până unde... sentimentul acesta de
“pauză în gândire” care m-a doborât de aseară... Daniel
e una dintre ultimele persoane de care m-aş fi aşteptat
să mi se aducă aminte, fiind în braţele lui Albert.

Marţi, 10 octombrie

2009-04-01T06:21:00.000-07:00

Se lasă întunericul, vântul parcă suflă peste oraş
cum o face un copil în faţă lumânărilor de pe tort. Toată
lumea are ceva de făcut, discuţii de purtat în intimitatea
unui separeu într-un club, săruturi de oferit într-o
îmbrăţişare pasionala într-un parc, undeva feriţi de ochii
lumii său doar treburi de terminat. Eu... sunt singură şi
aştept să dispară şi ultima rază de lumină de pe cerul
din ce în ce mai întunecat.
Sunt o persoană ciudată şi fac lucruri aparent fără
sens, de asta am chef şi în seară asta. Unul dintre
avantajele de a nu stă la bloc, e că poţi să ai o grădină...
Poţi fi într-un mod "special" în natură, doar ieşind pe
uşă şi făcând câţiva păşi. E un sentiment minunat să stai
afară la 3 noaptea, uitându-te la stele, fumandu-ţi grijile
cu o ţigară, sperând să găseşti răspunsurile la
întrebările pe care ţi le pui chiar ţie. Cauţi tot felul de
răspunsuri... în special explicaţii pentru stările mai puţin
încântătoare în care trezeşti peste zi, motivele pentru
care ai dat-o în bară într-o anume situaţie, sinceritatea
de a recunoaşte că nu ştii ce vrei cu adevărat şi că nu
ştii ce ai putea face să obţii ceea ce ştii că îţi doreşti...
Sunt şi momente în care te poţi gândi la cineva, şi-atunci
e şi mai complicat. Ai pe de o parte vorbele lui, pe de
altă actiunile lui şi o întreagă istorie a intalnirilor şi
discutiilor voastre. Îi vezi chipul printre stele, aproape
că simţi că te ţine de mână şi totuşi ştii cât e de departe,
şi ceea ce vrei să afli e dacă eşti în siguranţă, încă îţi e
indiferent sau dacă ai mers prea departe şi nu vei mai
putea să fi la fel niciodată...
Aproape am o viaţa normală... am început
facultatea, Albert e minunat, mi-am depăşit temerile în
ceea ce priveşte viaţă noastră sexuală, Maia m-a iertat
că nu i-am spus de relaţia mea cu el şi... familia mea
pare împăcată cu ideea că ne putem simţi acasă şi aici.

Miercuri, 11 octombrie

2009-04-01T06:20:00.000-07:00

După tot ce s-a întâmplat, nu eram sigură că voi mai
fi în stare să reincep să scriu pe blogul meu, dar am
reuşit... Mi-a trebuit ceva timp până să-mi reamintesc
parola contului de pe Wordpress. Părea că timpul a stat
în loc... Ultimele articole de pe blog sunt legate de
câteva cârti citite pe la începutul anului şi sentimentele
mele de atunci pentru Albert. Viaţa are un mod ciudat de
a aduce doi oameni împreună. Ceea ce mi se părea de
neconceput atunci, acum e un vis devenit realitate.
Totuşi, încep să am senzaţia că duc o viaţă dublă, nu
sunt multe persoanele care ştiu ce mi s-a întâmplat iar
teatrul face parte din fiecare zi a vieţii mele. Nu sunt în
stare să spun cuiva "Ştii, sunt o victimă a traficului de
fiinţe umane. Vreme de mai multe luni am fost forţată să
mă prostituez, am fost violată şi bătută în nenumărate
rânduri, mă învinovăţesc pentru tot ce s-a întâmplat,
familia mea a renunţat la tot ce avea într-un alt oraş şi
s-au mutat în Bucureşti, spunându-mi că pentru binele
meu, dar eu ştiu că de ruşine..." că să vezi, un sumar al
vieţii mele în doar câteva rânduri... Am grijă să nu ies în
evidenţă, să nu fiu în zonele în care filmează vreo
televiziune, să nu îmi apăra numele pe internet său în
altă parte... Nimeni nu ştie unde sunt Alex şi Toni, iar
Boris e liber în continuare...

Miercuri, 15 noiembrie

2009-04-01T06:19:00.000-07:00

Câteodată ne gândim că noi nu ne potrivim într-un
anumit peisaj... ceva nu se leagă. Câteodată părem din
cu totul altă lume... iar altă dată devenim invizibili când
suntem într-un grup care ne împărtăşeşte
comportamentul, aspiraţiile şi nebuniile.
Îmi plac oamenii. Indiferent de muzica pe care o
ascultă, jobul care le distruge nervii, locurile în care le
place să viseze la o viaţă mai bună său felul ciudat în
care privesc viaţă. Îmi plac persoanele care cred că
măsura vieţii omului nu este în funcţie de timp, ci de
bună ei folosire. Doar o viaţă trăită pentru alţii este o
viaţă care merită trăită. Asta spunea Octavian Paler.
Asta cred şi eu şi asta cred şi cei pe care îi admir şi de la
care învăţ mii de lucruri. Tot el spunea că unii oameni
vin şi pleacă repede din viaţă noastră, alţii stau o vreme,
punându-şi amprenta pe inima noastră. După plecarea
lor, nu vom mai fi niciodată aceiaşi. Adevărat.
Am sute de oameni în agenda telefonului... dar de
vorbit în fiecare săptămâna, vorbesc doar cu 5-6. Cei
care contează, cei cărora le păsa de mine sau de care
mie mi se face dor chiar şi la 10 minute după ce ne-am
spus " noapte bună " . Sunt oameni pe care nu am curaj
să-i sun... pentru că nu ştiu ce explicaţii aş mai putea
da pentru lipsa mea său pentru graba în care m-am
mutat aici.
Încep să mă gândesc tot mai des să îmi schimb
numele... ceea ce mi s-a întâmplat poate fi greu de
înţeles pentru oamenii pe care aş putea să-i cunosc în
viitor...

Sâmbătă, 2 decembrie

2009-04-01T06:17:00.000-07:00

Fucked up day... Mintea mea zburdă pe câmpii
însorite, pline de flori parfumate... departe de Bucureşti.
Neuronii mei sunt în grevă. M-am holbat vreo 2 ore la un
document şi abia am scris 3 fraze. Nu pot să mă
concentrez. Am încercat o cană de cafea - niciun efect,
un duş rece - doar câteva strănuturi după...
De ce nu-mi iau rucsacul în spate şi nu plec departe?
Nu, nu am copii de crescut, câinele s-ar descurca şi
singur, prietenii mei oricum sunt pe cale de dispariţie...
iar lucrul cel mai dureros e că Albert mi-a spus că nu mai
vrea să continuăm... Nu a vrut să-mi spună de ce... doar
că are o mulţime de lucruri de rezolvat şi că nu are
timpul necesar să facă să meargă o relaţie atât de
dificilă ca a noastră. Îmi spun că va fi bine, că se va
răzgândi, că nu se poate să se termine totul pur şi
simplu... dar totuşi mi-e greu să-mi reţin lacrimile şi să
nu-mi simt sufletul călcat în picioare... Cred că sunt
puternică, că o să pot să zâmbesc şi fără el... dar acum
doare al naibii de rău.

Luni, 4 decembrie

2009-04-01T06:14:00.000-07:00

Din primele ore ale dimineţii ştiam că o să fie o zi d-aia prost-crescută, căreia nu-i păsa că-mi strică tot cheful de lucruri frumoase... Pe la 10:00 m-a sunat Maia
plângând şi spunând că îi păre rău şi că nu a vrut să se întâmple aşa... Mintea mea făcuse deja nişte asocieri şi bănuiam ce vrea să spună... dar nu-mi imaginăm să mă
simţ aproape paralizată. În ziuă în care Albert a hotărât să ne despărţim, el şi Maia s-au întâlnit să vorbească despre mine... I-a spus absolut totul... iar el nu vrea o
relaţie cu o faţă batjocorită de atâţia bărbaţi.

Marţi, 5 decembrie

2009-04-01T06:12:00.000-07:00

Acum câteva minute m-a sunat... Daniel... se păre că Maria i-a spus că sunt în Bucureşti. Mi-a spus că e uimit că nu i-am spus că o să mă mut şi că ar vrea să nu
renunţăm să fim prieteni şi că îi pare rău pentru cum s-a purtat cu mine până acum. Lucrurile din viaţă lui nu îi fac zilele mai senine, ci din contră şi spune că a ajuns să aprecieze ceea ce avea când eram apropiaţi.

"Sinceritatea este o inimă deschisă. Puţini oameni o arată; de obicei ceea ce vedem este o imitaţie pusă pentru a prinde în capcană încrederea altora" spunea La
Rochefoucauld... şi de ieri mă tot intreb: ce să fac? Unei persoane despre care se ştie că spune adevărul, o să-i înghiţi şi o minciună, dar unei persoane despre care ştii că minte, nu o să-i crezi nici adevărurile. Iar eu ar trebui să-l cred sau nu? Pot să mă gândesc că eu sunt atât de specială pentru el încât să fie sincer cu mine, chiar dacă până acum s-a purtat cu altele aşa cum a făcut-o? Dacă e sincer şi eu nu-l cred, o să fiu eu persoană rece, fără sentimente... Dacă minte eu îl cred... o să greşesc iar.

Joi, 7 decembrie

2009-04-01T06:08:00.000-07:00

Daniel, Daniel, Danaiel... Nu e drept că ai intrat iar în viaţa mea. Nu e drept că nu poţi să-mi vorbeşte decât despre probleme pe care chiar tu le-ai creat, lucruri pe
care nu poţi să le controlezi şi durere. Nu e drept să mă faci să te cred din nou, pentru a câtă oară? Nu e drept să ajung din nou în starea aceea în care nu ştiu dacă să te alung său să te ţin în braţe. Nu e drept ce s-a întâmplat. Şi a fost vina ta iar acum îmi ceri să mă gândesc la binele tău. Îţi plăce că sunt calmă, uite, nu mai sunt! Nu e drept să nu pot să uit de tine şi de tot ce s-a intamplat... Nu e drept, Daniel, nu e drept... Tu habar n-ai cât de greu mi-a fost să trec peste
tot... Am renunţat la multe lucruri importante pentru mine, pentru că asta ai vrut tu... Şi-acum intri din nou în viaţa mea, aratându-mi cât de neajutorat eşti... Şi eu ce să fac, eu ce să fac?

Sunt cuvinte pe care nu am curaj să i le spun, şi mi-e frică de faptul că aş putea să cad iar în acea prăpastie ce se deschide în faţă mea de fiecare dată când mă apropii de Daniel... În ultimele zile am vorbit câte o oră şi jumătate la telefon, pare sincer, pare să-i pese...

Vineri, 8 decembrie

2009-04-01T06:07:00.000-07:00

Mă simţeam bine până în momentul în care am găsit în buzunarul blugilor un bileţel pe care Albert l-a scris înainte să decidă să încheie relaţia noastră : “Te face măcar să zâmbeşti ideea că mai am doar câţiva păşi până în punctul în care aş renunţa la tot pentru a fi al tău? Te întrebi vreodată cum te-ai simţi dacă în fiecare dimineaţă eu aş fi primă persoană care-ţi sărută chipul? Nu mi-ai spus niciodată să nu mă îndrăgostesc de tine, iar eu am uitat de toate avertismentele primite... Începi să ocupi tot mai mult din mintea mea, nu pot să scriu fără să mă întreb dacă ţi-ar plăcea să citeşti aşa ceva, şi sunt sigur că acum e prea târziu să-ti spun "la revedere".”

Viaţă e prea nedreaptă...

Luni, 11 decembrie

2009-04-01T06:04:00.000-07:00

Sunt uimită de tot ce se întâmplă în anul acesta... mă simt de parcă Dumnezeu îmi presară peste viaţă tot ce a găsit mai rău şi mai urât peste tot în lume. Am făcut greşeală de a-i acceptă invitaţia lui Daniel de a merge să-l văd la Piteşti. S-a purtat minunat, aşa cum nu a mai făcut-o niciodată. Lucrul de care mă temeam s-a întâmplat ieri după amiază, când ne plimbăm prin centru – Alex a apărut în faţă noastră zâmbind senin. M-am blocat şi am început să-i strâng mână lui Daniel în timp ce îmi simţeam sângele cum se transformă în gheaţă. S-au salutat că doi vechi prieteni... iar Alex a vrut să mă sărute pe obraz spunând că i-am lipsit. Am vrut să-i spun să plece dar nu reuşeam să rostesc niciun cuvânt, ci doar să fac doi paşi înapoi.

Daniel nu înţelegea ce se întâmplă, dar m-a îmbrăţişat şi i-a spus lui Alex să plece pentru că nu mă simt bine... Am început să plâng, lumea se uita la noi, iar Alex se
îndepărta vorbind la telefon. I-am spus lui Daniel că trebuie să plec din Piteşti
imediat şi a fost de acord să mă ducă până la autogară... Pe drum, printre lacrimi şi priviri pierdute, i-am povestit ce s-a întâmplat... Am aflat că Alex îl suna în fiecare săptămână să îl întrebe dacă ştie ceva de mine... Mi-a spus să mă liniştesc pentru că se va rezolva totul curând...

M-a sărutat şi a plecat, lasandu-mă pe un scaun rece de autocar, cu mintea departe, urandu-mi viaţa.

Luni, 25 decembrie

2009-04-01T05:57:00.000-07:00

Citindu-i blogul lui Albert, aflu cu surprindere că s-a împăcat cu Maia şi că îşi vor petrece Crăciunul la Izvoru Oltului... Ceea ce simt nu are un nume... e o stare ce îmi perforează fiecare idee, care nu mă mai lasă să respir, e un bolovan ce atârnă de gâtul meu... Maia şi Albert, până acum ceva timp erau motivele mele de a mă mai considera demnă de a fi în viaţă, acum două persoane pe care le urăsc aproape la fel de mult ca pe Boris... Am devenit o persoană oribilă, care nu suportă să ştie că altcineva poate fi fericit, care speră să vină cât mai repede ziua în care Soarele nu va mai răsări... E Crăciunul şi eu sunt la al doilea pachet de ţigări... măzgălesc, în paginile a căror cerneală s-a uscat de mult, numele celui în care am crezut... şi care a uitat să-mi lase şi mie o fărâmă de fericire.
Deloc surprinzător, singurii oameni care şi-au adus aminte de mine azi, au fost Ioana şi Daniel... Nu am de gând să fac aceeaşi greşeală, până la urmă mai mult de atâtea înjunghieri în spate nu pot să duc nici eu... Nu o să le mai întinez minţile cu amintirile mele purulente, nu o să le mai cer să mă asculte sau să mă îmbrăţişeze, nu o să îi mai rog să-mi zâmbească...

Singurul cadou care contează e vestea că Toni şi Alex sunt arestaţi... singurul lucru bun pe care au reuşit să-l facă nişte poliţişti, după multă vreme în care liniştea mea a fost inexistentă... Încă nu reuşesc să dorm, chiar dacă “ameninţarea” a fost înlăturată, amintirile rămân şi mă bântuie de fiecare dată când sting lumina, ca nişte strigoi gălăgioşi şi violenţi. Cât despre Albert... Câteodată îmi doresc ca
amintirile să fie simple cartoane colorate, pe care să le laşi în sertare, departe de oricine ar putea să te judece, şi departe de propriile-ţi sentimente, să nu mai ai motiv să te întristezi când îi zăreşti numele pe vreo hârtie veche. Un alt exemplu, nu i-am spus vreodată lui Daniel cum m-am simţit când l-am văzut cu alta, nu ar mai fi avut vreo importanţă dar a rămas în mintea mea ca un punct dureros, şi deja sunt prea multe asemenea…

Timpul e ucigaşul perfect, dar nu pentru toată lumea, din când în când mai dă dovadă şi de cruzime, lăsând gânduri şi speranţe ridicole să supravieţuiască.

Miercuri, 27 decembrie

2009-04-01T05:56:00.000-07:00

Nu aş fi crezut vreodată că viaţă mea se poate schimbă în doar un an atât de mult. Anul trecut zâmbeam fericită, după ce citisem una dintre poveştile lui Albert, şi îmi puneam propriile gânduri dulci la dispoziţia cititorilor blogului meu, îmi făceam planuri pentru o viaţă nouă, mai frumoasă şi mai fericită, glumeam cu Maia pe seamă băieţilor şi avem zeci de prieteni. Azi... nu am nimic... decât cursurile de la
facultate, o familie care ar prefera să încetez să exist şi 2 prieteni – Ioana pentru că trebuie şi Daniel pentru că... poate vrea să-şi spele păcatele.
Viaţă e crudă cu mulţi dintre noi, dar nu avem voie să renunţăm să mai credem în viitorul nostru. Am supravieţuit Zagrebului, trebuie să trec şi prin ceea ce reprezintă viaţă mea cu fruntea sus. Poate nu voi străluci niciodată, poate voi fi la fel de nefericită şi de acum încolo, însă ştiu că ţine de mine să-mi spun povestea, pentru a nu mai simţi şi altcineva cum e ca propriul tău trup să fie proprietatea altcuiva... Mi-am adunat tot ceea ce am scris anul acesta – o confesiune de care mă tem şi pe care nu reuşesc niciodată să o accept cu adevărat. Un an din viaţă mea – de care voi avea grijă să nu se mai repete vreodată.