Sâmbătă, 14 ianuarie

Vreau să fiu liberă... asta mi-am dorit dintotdeauna.
Îmi trec mâna la spate, pe sub tricou, îmi ating
sutienul... îl desfac... bretelele îmi alunecă pe umeri...
Una, acum cealaltă... trag... şi îl scot pe mâneca
tricoului. Da, cred că şi ăsta e un moment de libertate.
Deschid pachetul de ţigări... îi ating filtrul strălucitor
şi o scot... o pun în gură, şi îmi place senzaţia de pe
buze. Pupilele mi se dilată, sunt mai vie ca niciodată... O
aprind, inspir adânc... mai citesc o dată mesajul de pe
pachet... nu mă impresionează... Expir... şi mă joc cu
fumul... Da, şi asta e o libertate.
A mai trecut un an şi eu am acelaşi sentiment, că nu
s-a schimbat mai nimic în viaţa mea: numărul prietenilor
mei rămâne constant, doar ei trec de pe o lista sau
categorie în alta, familia mea îmi pare din ce în ce mai
străină, hobby-urile mele sunt din ce în ce mai
obositoare iar banii lipsesc în continuare.
Dintotdeauna am crezut că după ce termin liceul,
totul va fi bine, că voi putea să-mi transform visele în
realitate, că totul va depinde de mine şi de cum voi ştii
eu să fiu puternică şi cât voi învăţa... Nu a fost chiar aşa,
din vară, am schimbat 6 său 7 job-uri, şi parcă nu-mi
găsesc locul, iar când sunt pe cale să reuşesc ceva
notabil parcă toate forţele naturii vor să mă împiedice să
am şi eu un motiv său două să zâmbesc.
Anul care tocmai a trecut pare cumva trist, iar
pentru viitor mi-am propus să risc mai mult, şi să fac
mai des ceea ce mă calmează. Ar trebui să-mi împrăştii
gândurile pe hârtie, că metodă de relaxare şi totodată
dovadă a faptului că încă sunt în viaţă, că neuronii mei
mai au sclipiri anemice de geniu.
Nu sunt genul de persoană care să pună mare
valoare pe bani, însă am învăţat că sunt importanţi, iar
lipsă lor te poate arunca într-o mlaştină a societăţii din
care cu greu mai poţi să ieşi. Colegii mei de liceu sunt la
facultate acum, eu încă încerc să-mi strâng destui bani
pentru a putea păşi în viaţă pe un drum de care să fiu
sigură... şi acesta e încă unul dintre lucrurile pe care nu
le-aş recunoaşte niciodată în faţă cuiva. Sunt prea
orgolioasă (din păcate său din fericire, încă nu-mi dau
seama) să recunosc că fac parte din acea catogorie de
oameni care nu-şi permit să îşi cumpere întotdeauna
ceea ce la trebuie său ce le-ar plăcea. Nu ştiu dacă a fost
vorba de lipsă de noroc sau altceva, dar adevărul e că nu
o îmi e prea bine şi familia mea o duce din ce în ce mai
rău şi pentru că mi-au dat destule resurse cât să pot să
fiu astfel astăzi.
Aproape că uitasem cât de bine mă simt când scriu...
iar cerneala asta neagră mă face să visez cu ochii
deschişi... şi când mă trezeşte realitatea mea cenuşie şi
rece cu vreo vorbă de-a mamei sau cu telefonul e destul
de dureros, iar nivelul furiei din mine atinge noi valori
"istorice", şi cred că într-o zi, curând, capul o să mi se
umfle într-atât încât o să pocnească. Cred că încă mai
pot să glumesc pe seama mea... un lucru bun, sper că nu
şi singurul.
În esenţa, am 19 ani, o viaţă întreagă în faţă, chiar
dacă sunt într-un oraş de provincie departe de locul în
care mi-aş dori să fiu, cu o relaţie ciudată, via internet,
cu un tip senzaţional şi cu buzunarele goale...

Sâmbătă, 4 februarie

De o săptămâna am un nou job, cred că asta e
numărul 8 de când am terminat liceul. Nu pot spune că
mereu mi-am dorit să ajung secretară, dar cel puţin am
un salariu decent şi dacă nu o dau în bară o să am şansa
să învăţ ce şi cum se întâmplă într-o companie în
dezvoltare, poate o să-mi fie de folos când o să am
destui bani cât să-mi încep propria afacere.
Spre surprinderea mea, nu mai sunt chiar atât de
pesimista cu privire la viitorul meu, iar faptul că sunt
ocupată 12 ore pe zi e un lucru bun, aşa nu am timp să
mă mai cert cu ai mei sau cu fratele meu iar 200 de euro
sunt mai mulţi bani decât aduce tata acasă, iar poimâine
vine în Piteşti chiar demonul ce-mi întunecă gândirea -
Albert.
Când vorbim pe messenger e totul perfect, dar faţă
în faţă, nu ştiu cât de feeric va mai fi totul, iar dacă nu
va găsi în mine ceea ce se aştepta - va fi o experienţă
neplăcută pentru amândoi, mai ales că el vine din
Bucureşti special pentru a mă vedea. Nu ar fi prima dată
când produc o dezamăgire, s-ar părea că am un talent
special pentru aşa ceva. Poate ar trebui să-mi deschid o
afacere în domeniu: "Nu aţi fost niciodată dezamăgiţi?
Nu ştiţi cum se poate ca o întâmplare să va lase un gust
amar? Apelaţi la serviciile noastre - Vera Tomescu - vă
dezamăgeşte imediat, satisfacţie garantată!” Adevărul e
că nimeni nu ar putea să mă egaleze. Câteodată doare
să-mi reamintesc toate tâmpeniile pe care le-am făcut şi
să rememorez numele oamenilor ale căror speranţe s-au
năruit din cauza mea.
Şeful meu, Andrei, mi-a spus azi că totul se întâmplă
cu un motiv şi că toată copilăria lui şi începutul
maturităţii şi le-a petrecut în mici drame cotidiene, dar
că în momentul în care a început să le vadă mai mult ca
pe lecţii ale vieţii, totul s-a schimbat. Îmi povestea chiar
că la vârstă la care alţii erau în cluburi, în fiecare seară
cu altă fată , el învăţa ce e marketingul şi cu ce se
mănâncă, ascultând cursurile organizate de o mică
firmă, cu urechea lipită de uşa sălii de curs, în timpul
programului de recepţioner. Mi-a plăcut cum a sunat
vocea lui când îmi spunea că "viaţa e genul de curs
pentru care nu se sună niciodată, poţi să aştepţi in
zadar să sune clopoţelul sau poţi să fi atent şi să ajungi
un premiant". Vorbe înţelepte din partea unui tip de 24
de ani, care vorbeşte de parcă ar mai avea doar câteva
zile de trăit...
Îl respect mult pe Andrei, nu neapărat pentru e cel
care îmi plăteşte salariul, dar pentru îmi dă impresia
că-i pasă de mine.

Duminică, 5 februarie

E târziu, în jur de 2 şi eu tot nu reuşesc să adorm...
Ar fi puţin spus că am emoţii pentru mâine, sunt
îngrozită de ideea că toată întâlnirea cu Albert ar putea
fi o experienţa neplăcută pentru el.
Încep să am o părere destul de bună despre mine,
iar un refuz mare şi lat din partea lui, ar fi că o cărămidă
scăpată tocmai în capul meu de o barză în zbor... Îmi
ridic ochii către cer şi-mi vine să-mi dau singură plame,
am luat-o razna iar fraza de mai înainte e o dovadă în
acest sens. Nu aş suportă să mai existe încă un tip care
să mă trimită la plimbare. Cea mai lungă relaţie a mea în
ultimii 2 ani a fost de 2 luni, aparent acesta e timpul de
care un bărbat are nevoie pentru a-şi da seama ori că e
încă îndrăgostit de fostă lui prietenă, ori că mă iubeşte
că pe o soră, ori că nu sunt destul de la modă pentru a
ne potrivi, ori chiar să mă trezesc eu că pupatul cu o altă
fată nu e decât un moft.
Albert e un fel de... "posibilitate". O şansă de a mă
redescoperi, de a mă uită în olingă şi să mă văd
zâmbind, ştiind că există undeva departe, o persoană
care mă cunoaşte şi care mă iubeşte. E adevărat că miaş
dori să fim împreună, asta e imposibil, dar nu îmi
opreşte mintea de la a naşte scenarii de vis, genul de
basme transpuse în dorinţe, chiar dacă nu se vor
îndeplini vreodată. În plus, îi spusesem Maiei că nu sunt
îndrăgostită de el.... niciodată nu ar putea fi vorba de o
relaţie intre noi.

Luni, 6 februarie

Pe la 10, eram la Gară şi în jumătatea de oră până la
sosirea trenului de la Bucureşti, mintea îmi zbura aiurea,
ajunsesem să mă gândesc cât de minunat ar fi să-l
sărut, apoi mă invinovăţeam că o tradez pe Maia, apoi
simţeam că mă topesc doar trecându-mi prin minte
ideea une nopţi de dragoste. Eram îndrăgostită sau eram
pierdută cu totul în lumea acelui demon rar. Pentru el nu
eram decât o alta, un alt pătrăţel ce trebuie bifat, un alt
nume de trecut în agendă, iar el era pentru mine
speranţa că mai sunt capabilă să mă îndrăgostesc. Dar
chiar iubeam? Puteam să uit tot ce ne reproşasem, tot
ce scrisese fiecare dintre noi pe blogul lui după certuri
prosteşti, puteam să găsim în această atracţie idioată
mai mult decât o furtună de hormoni? L-aş fi lăsat să mă
guste şi să mă aibă, ca mai apoi să mă arunce departe că
pe o cârpă de şters praful? Dacă ştiam cu adevărat că nu
are niciun rost tot ceea ce simţeam, de ce m-aş fi
aruncat într-o mare agitată, doar de dragul unor
sentimente menite să dispară la următoarea adiere de
vânt?
Alex îmi spusese ieri că toate tâmpeniile pe care le
fac sunt în numele unei poveşti de dragoste, pe care mi-
o doresc mai mult decât o relaţie adevărată. Că nu vreau
neparat să fiu fericită alături de un bărbat minunat, ci,
doar să pot spune peste ani cum a decurs totul, ca întrun
film de la Hollywood. Aşa erau toate "love storyurile"
mele - nebunii romantice, fără un final fericit, dar
pe care eu încă îl aşteptăm. Pe de o parte, avea
dreptate. În fiecare pseudo-relaţie a mea se constituia
un triunghi amoros, cu o singură excepţie, cea a "piesei
în 3 acte" cu Daniel, unde totul era împotriva mea, până
şi sentimentele şi acţiunile lui.
Albert, era tipul ciudat şi incredibil de fascinant, de
departe, partenerul meu de fantezie, cel căruia îi
impărtăşăm micile mele dorinţe şi care mă răsfaţa cu mii
de cuvinte dulci şi scenarii de comedie romantică. Apoi,
ajunsesem geloasă pe cea pe care el o trata cum făcea
Daniel cu mine, cea pe care nu o vedea decât drept o
femeie căruia să-i dăruiască câte o noapte de pasiune,
dar pe care nu ar considera-o niciodată un egal, sau o
iubită destul de potrivită pentru postul de "inimă
pereche". Am început să-i citesc gândurile pe blogul ei,
în majoritate despre el, ori "ei", m-am regăsit pe mine
şi gândurile mele despre Daniel şi "noi". Brusc m-am
transformat în apărătoarea ei, chiar făcând glume pe
seama lui Albert, dar fără să reuşesc vreo clipă să mi-l
scot cu adevărat din cap.
Evident că a venit vremea în care m-am trezit în
mijlocul certurilor lor, neştiind de parte cui să fiu şi
simţind că îi trădez pe amândoi, în acelaşi timp dorind-o
pe ea ca prietena dar şi pe el minunatul om "de care să
mă îndrăgostesc, uitând de mine"... Iar el ajungea în
oraşul meu în doar câteva minute.
În momentul în care a coborât din tren, un pic
dezorientat, cu o privire inocentă, de copil, mi s-a părut
de-a dreptul ireal. M-a recunoscut şi când a ajuns în
faţa mea mi-a zâmbit şi m-a sărutat pe obraz.
Am fost la un restaurant din Trivale, arătându-i pe
drum locurile de care mă simţeam apropiată ... Când am
ajuns acasă, ai mei dormeau deja, am vorbit despre o
mulţime de lucruri şi apoi am adormit pe patul meu,
printre fotografiile mele vechi, ţinându-ne de mână...
După câteva ore, eu m-am trezit m-am apucat să scriu
în bucătărie, cu o cană de ceai alături.
Acum... el doarme în camera mea. E genul de clipă
de fericire greu de descris, pe care nu eşti sigur dacă o
meriţi cu adevărat. Albert e cu totul altfel decât mi-am
imaginat. E ca o zi plină de Soare... Te face să te simţi
vie. După 6 luni de discuţii via internet, de fantezii
impărtăşite şi declaraţii de iubire rostite... eram în
acelaşi loc.
Totuşi nici nu m-a sărutat... doar un pupic pe obraz...
o senzaţie de pe care nu prea pot să mi-o explic. Chiar
nu sunt eu stare să mă mulţumesc cu lucruri mici? Nu
ştiu fiu fericită în tăcere?

Marţi, 7 februarie

Primul băiat pe care l-am adus vreodată acasă
pentru o noapte, s-a urcat în tren în după-amiaza asta,
iar eu, într-o mică pauză din verificatul dosarelor lui
Andrei, îmi răstorn coşul cu nemulţumiri pe filele
jurnalului meu... Mă simt o mare ratată. În comparaţie
cu visul meu despre primă mea întâlnire cu Albert, în
realitate au lipsit pasiunea, setimentul că suntem făcuţi
unul pentru celălalt, orice fel de moment magic, o
noapte de dragoste şi săruturile pline de dragoste şi
clasicul "te iubesc!". Nu pot să neg că nu sunt frustrată
că nu s-au întâmplat mai multe noaptea trecută... Nu pot
spune că îl condamn, nici eu nu m-aş îndrăgosti de
mine... Cred că va trebui să rămân cu gândul la sărutul
de plecare, care a fost la un pas de a se stinge într-o
mare de lacrimi. Mi-a fost foarte greu să-mi reţin
lacrimile... Parcă o mare parte din mine pleca fără a mai
avea şansa de a fi completă vreodată. Iar acea atingere
dulce de buze s-a născut doar pentru a mă face să regret
tot mai mult că Albert nu e lângă mine... Pe cât am fost
de fericită noaptea trecută, pe atât de pustie mă simt
acum...